Se întunecă din ce în ce mai mult.
- Pe unde o luăm?
Îi dau taximetristei traseul şi îi explic principalul deziderat: să ajungem repede, indiferent cât ar fi de ocolit. Să nu intrăm pe străzi unde să nu mai putem face stânga-dreapta. Să nu rămânem blocaţi în trafic. Am claustrofobie, explic. În fiecare dimineaţă.
Butonez deja la blackberry. Am întârziat şi au început să curgă mailurile. Tipa mă priveşte în oglinda retrovizoare.
- De ce n-am intrat de la început pe Vatră dacă tot aici aţi vrut să ajungem?
Ridic încet capul. Vatra e aproape liberă, are dreptate.
- Am ajuns să fac statistici. De obicei e foarte aglomerat aici.
- De ce nu vă ascultaţi şi intuiţia din când în când?
Dacă mergi cu taxiul în fiecare zi, statistic vorbind, până la urmă ajungi să vorbeşti şi despre intuiţie, nu numai despre referendum, aglomeraţie, primar, moartea în multinaţionale, exprimarea convingerilor xenofobe în intimitate. N-ai încotro.
- Sunt prea raţională. Mă bazez mai mult pe statistici.
- Poate că eu nu sunt. Eu mă bazez foarte mult pe intuiţie.
Acum trebuie să o împac, îmi spune exageratul meu sentiment de politically corectness, chiar dacă ea probabil că nu ştie foarte bine ce este acela.
- Sau aţi ales să puneţi pur şi simplu mai multă valoare pe intuiţie. Nu te poţi baza pe ambele în acelaşi timp. La un moment dat, trebuie să alegi.
E mulţumită de răspuns. Back to my business.
Începe în cele din urmă să plouă. Sesizez fâşâitul ştergătoarelor. Pe trotuar, lângă un zid crăpat, o fetiţă, încadrată de un bărbat şi de o femeie, cu o umbrelă deschisă în mână. Tatăl (bănuiesc) şi copilul stau lipiţi de peretele casei. Mama (da... bănuiesc), e în afara zonei de protecţie a acoperişului. El vorbeşte. Apoi dintr-o dată mama se întoarce şi pleacă. Ţine umbrela strâns deasupra capului, dreaptă. O umbrelă mare, verde închis, cu mâner întors, de lemn. A luat-o în direcţie opusă nouă, aşa că nu îi văd faţa. Dar îl văd pe el. A rămas nemişcat în prima secundă. Face apoi un pas înspre ea, dar, simţind probabil ploaia, dă înapoi. Ridică mâna, apoi renunţă. Fata începe să strige ceva înspre maică-sa, fără a se dezlipi de zid. Par amândoi lipiţi acolo. Femeia nu se întoarce nici o clipă. Merge înainte, cu paşi mari. Cu umbrela ei, care o ajută să se deplaseze, cu umbrela ei ca o barcă părăsind o insulă. Ieşirea din cei doi. Fata încă mai strigă, dar peticul de pământ uscat de sub picioare o trage înapoi..
Reuşim în cele din urmă să trecem de semafor şi îi las pe cei doi în urmă. În faţa Cişmigiului, o umbrelă mare, verde închis, cu mâner maro, de lemn, traversează grăbită. Dedesubt, o femeie îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, portocalie, fără mâneci.
- Cam aiurea să pleci de-acasă fără se te uiţi la vreme, nu? îmi zâmbeşte taximetrista.
- Sau pe fereastră... dar şi-a luat umbrela, nu?
- Intuiţia...
- Sau statistica... „şanse de ploaie”. A vrut să le acopere pe amândouă.
Ajungem la facultatea de drept. Pe scări zăresc, cam la jumătate de metru deasupra, aceeaşi umbrelă. Vârful în formă de trifoi, de mai devreme. Deja plouă foarte puternic. Încerc să îmi dau seama cine ţine umbrela de data aceasta. Văd doar două picioare subţirele, îmbrăcate în blugi, şi o mână micuţă, ancorată de mânerul care acum pare că stă agăţat direct de cer. Un copil. Nu ştiu dacă e băiat sau fată. Trecem prea repede.
Am fi putut opri. Îmi lipesc tâmpla de geamul rece. Prin sticlă, simt cum o picătură mi se lipeşte de obraz, strecurându-se până la os. Îi urmăresc cu atenţie pe toţi cei care trec, în maşini sau pe jos. Trebuie să găsesc o legătură, ce îi scoate pe toţi cei de azi din banalul, grosierul eveniment şi îi adună delicat în coincidenţă. O familie. O femeie cu o rochie portocalie, total nepotrivită şi un copil fără faţă.
Doar trei. Poate se opreşte aici. În orice poveste ar trebui să ne oprim aici. Fâş-fâş. Ploaia. Asfaltul. Ştergătoarele de parbriz.
Ne apropiem. Plătesc, îmi strâng geanta. O întreb zâmbind pe taximetristă:
- Nu-i aşa că nu aveţi în portbagaj vreo umbrelă mare verde?
- Nu, din păcate nu... poate iese careva din firmă să vă aducă, o să vă facă totuna.
Nu ştie nimic. Intuiţia ei e pe vreun vârf de munte acum, ascultând cu urechea lipită de iarbă.
Ies din taxi. Acum ar fi momentul să apară din nou. Am nevoie să fiu salvată. Şi-mi dau seama că zâmbesc de una singură, alergând spre scări.
Abia seara, ajungând înapoi acasă, deschizând cutia poştală, găsesc plicul. Câteva rânduri, un scris lenevos, litere negre. Şi fotografia: jumătate din el în faţa unei ceainării din Oxford, el privind undeva în dreapta; o încadrare ciudată, el şi copertina roz bonbon pe care scrie „Little secrets”, în albastru aprins, te inundă culorile privind fotografia asta, ştiu bine că e făcută de o femeie, totul e perfect rotund, totul e perfect rotund ştie bine şi el, o ştiu şi eu.
Când primeşti fotografia cuiva te întrebi cine a făcut-o, altfel n-ai nici o şansă să deosebeşti subiectul. Şi uite mică, sprijinită de piciorul lui, şi umbrela mea.
Plouă în Bucureşti, iar in Oxford e soare; cineva mă prinde într-un fir nevăzut de umbră, cu mâini umede şi cu obraji de ceară. Daţi-mi un labirint.