Luciano e mort...
dintr-o dată mă simt mai puţin cu un tată şi fără batista lui albă, nici piaţa cu lămâi în care cântam la 4 voci nu mai e de găsit, o caut zilnic, mă scufund, tu râzi, te ignor şi iar ascult Rigoletto, apoi mă apucă o furie fără cuvinte ca în aria din actul III, după perdele moartea. La Scala, femei concubine cu ciocolată în buzunarele manşoanelor de blană, parfumaţi bărbaţi jucători la bursă, la cai sau la morile de vânt scărţâind lugubru, urc o colină veneţiană , îmi caut cultura, rădăcinile, sensul cunoaşterii, ramolismentul galopant, zâmbetul tau mă arde în spate, în reflux , în catedrala de pe insulă , câţi sobolani ai omorât azi te întreb, câte iubiri ai traversat cu mâna în barba lui, în chelia lui de peste 60 de ani, burta solidă, însurat cu trei copii şi datorii sociale, soacra ta o femeie mică cu pistrui, puradei pretutindeni că lăcustele mongole în anul în care Ninive căzuse, atâtea femei violate doamne, ostaşi trimişi la moarte, sclavii cântând sotto voce Nabucco, Verdi încă copil remorcând o bicicleta stricată, şi serile te căutam ..serile când priveai lumina Lunii contemplând bufniţele toscane cu ochi galbeni, cu şobolanii în gheare, stăteai picior peste picior fumând şi numărând doar trecatorii bogaţi în amintiri, la radio Luciano, fiorul întâmplărilor care se perindau fugare între scânteie şi stingerea cuiva definitivă..