“În noapte” ni-l arată pe Haruki Murakami dezlănţuit. Prozatorul japonez care s-a impus prin stilul său atipic sparge toate tiparele, refuzând să explice, lăsând totul la latitudinea cititorului. Certitudinile nu există, acţiunea se desfăşoară într-un decor halucinant care pare să absoarbă personajele, transformându-le în simple vehicule. Murakami construieşte tablouri difuze, care se întrepătrund, reuşind să ofere o senzaţie de firesc. Paranormalul pe care îl exploatează autorul japonez le apare cititorilor ca o simplă secvenţă din viaţa lor, ceva ce li se poate întâmpla oricând.
Romanul este construit antitetic, Murakami folosind două planuri pentru a sugera dualitatea oricărei acţiunii. Personajele trăiesc într-o lume adioma unui carusel, care nu poate fi oprită. Secvenţele se succed rapid, vieţile sunt caracterizate de derută. Nu vom şti niciodată care este reţeta perfecţiunii, pentru că perfecţiunea nu există. În al doilea plan însă, Murakami ne oferă o poziţie privilegiată, de martor intangibil. Autorul descrie cu minuţiozitate desfăşurarea evenimentelor, insistând pe detalii şi conturând o atmosferă sumbră, care se individualizează ca o latură ascunsă a fiinţei umane. Aidoma unei oglindiri întunecate, viaţa se desfăşoară în spatele cortinelor, acolo unde nici măcar televizorul nu poate fi mort: “Ceasul afişează ora 0.00. La urechi ne ajunge un zgomot electric, ca un sfârâit. Odată cu el, ecranul televizorului prinde un crâmpei de viaţă şi începe să pâlpâie slab. Să fi venit cineva pe neobservate şi să-l fi pornit? Fusese poate programat? Nu, nici una, nici alta. Fără să scape nimic, camera de luat vederi se roteşte până în spatele aparatului şi ne arată că este scos din priză. Da, televizorul ar trebui să fie mort. Ar trebui să păstreze liniştea din miez de noapte, înţepenit şi rece. Logic, teoretic. Dar nu este mort.”
Diferenţele dintre planuri sunt o marcă a lui Murakami, care construieşte realităţi alternative, insistând pe contactul dintre lumi şi pe posibilităţile apărute în urma acestuia. Deşi par să nu aibă vreo legătură, vieţile protagoniştilor apar ca fragmente ale aceluiaşi mozaic, iar gândurile lor modifică exteriorul printr-o extrapolare metodică. Realizând o transpunere a realităţii în ficţiune, Murakami oferă o alternativă, o variantă viabilă. Universul respectă aparent regulile naturale, însă autorul ne oferă ceva în plus, ne permite să visăm. Orice e posibil, viaţa înseamnă o infinitate de nuanţe. Personajele se topesc în noapte, fiecare ducându-şi mai departe povestea. Şi totuşi, niciodată nu se pune punct, niciodată drumul nu se încheie. Murakami îşi lasă cititorii să continue călătoria, deznodământul rămâne la latitudinea noastră.
Personajele sunt construite vag. Murakami oferă o istorie personală, însă fragmentat, lăsându-l pe cititor să recompună evenimentele anterioare. Rezolvările nu ţi se oferă, ci apar firesc, ca o consecinţă a vieţii. Nu avem cum să evităm consecinţele existenţei noastre, iar Murakami dă dovadă de putere, reuşind să accepte implacabilul existenţial care ne defineşte până la urmă fiinţa. Nu există loc pentru întrebări, viaţa nu acceptă îndoielile. Romanul reprezintă în ultimă instanţă o analiză rece, calculată, aidoma unei disecţii.
Tensiunea se acumulează treptat, anticipând parcă izbucnirea violentă din final. Murakami însă nu ne oferă focul de artificii, ci ne lasă doar iluzia lor. Se va întâmpla ceva, însă în absenţa noastră. Cartea construieşte decoruri, pregătindu-le pentru violenţă, însă refuză să o lase pe aceasta la vedere. Adevăratele decizii se iau în spatele uşilor închise, adevăratele suferinţe sunt în mijlocul pustietăţii, iar reflecţiile ne privesc din oglindă cu nepăsare: “Însă oricât ar încerca să-şi suprime prezenţa, nu apare nimic altceva. Silueta lui din oglindă nu e decât silueta lui reală, o simplă reflexie fidelă. Renunţă şi inspiră adânc, umplându-şi plămânii cu aer proaspăt, apoi îşi îndreaptă spatele. Îşi relaxează muşchii şi îşi răsuceşte capul de câteva ori. Îşi pune la loc în trusă lucrurile înşirate pe marginea chiuvetei. Mototoleşte prosopul cu care s-a şters şi îl aruncă în coşul de gunoi. Stinge lumina şi iese. Uşa se închide. După ce pleacă Shirakawa, privirea noastră zăboveşte în baie şi continuă să înregistreze imaginea din oglinda întunecată, ca o cameră fixă de luat vederi. În oglindă încă se mai vede silueta lui Shirakawa. Shirakawa – sau, mai bine zis, reflexia lui – se uită încoace din oglindă. Nu-şi schimbă expresia şi nu face nici o mişcare. Doar priveşte drept înainte. Într-un sfârşit, parcă resemnat, inspiră adânc şi îşi răsuceşte capul. Apoi îşi apropie mâinile de faţă şi îşi mângâie obrazul, de parcă ar vrea să se asigure că trupul său este real.”
Ritmul alert transformă romanul, îl potenţează, oferindu-i dinamism. Cititorul este atras într-un joc al emoţiilor, unde fiecare gest are corespondent într-o lume paralelă, aparţinând exclusiv simţurilor. Intuiţia este foarte importantă pentru Murakami, care descoperă fisuri şi ne lasă nouă plăcerea de a le explora. Trecem dintr-o parte într-alta, pendulăm între extreme, în timp ce noaptea se apropie de final. Timpul pare să se comprime, oferind spaţiu de mişcare personajelor şi stabilind limita, momentul în care toate închipuirile dispar.
Prezenţele feminine sunt foarte importante în carte, în jurul lor gravitând întreaga acţiune. Siluetele celor două surori sunt construite antitetic, în două universuri paralele, care se află în permanentă legătură, determinându-se reciproc. Personajele din lumea întunecată acţionează ca nişte alter-egouri autentice, fiind în esenţă reprezentări emoţionale. Un simplu gând negativ determină o transformare a întregului sistem, care pare să acţioneze ca un tot unitar, aidoma unui animal de pradă care absoarbe emoţii. Aruncăm o piatră în apă, însă nu ştim ce se va întâmpla cu piatra pe partea cealaltă, iată ce încearcă să ne transmită autorul japonez.
Stilul este direct, clar, accentul punându-se pe derularea evenimentelor în primul plan şi pe descrierea efectelor aproape insesizabile ale acestora în al doilea plan. Aidoma unui ocean, lumea creată de Murakami pare nemişcată. Şi totuşi, germenii conflictului există, izbucnind adesea sau lăsând impresia că sunt pe cale să o facă. Aluzia este un procedeu folosit frecvent de Murakami pe parcursul romanului, transformându-l pe acesta din urmă într-o frescă a incertitudinii. Şi totuşi, în spatele întunericului, cineva se pregăteşte pentru a întâmpina lumina: “Şi totuşi, buzele ei micuţe se mişcă aproape imperceptibil, de parcă reacţionează la ceva. E un tremur rapid, de o clipă, de o zecime de secundă, însă ochiul nostru pur, extrem de ascuţit, nu scapă această mişcare. Vedem pe cât se poate de clar acel semn momentan al corpului. Tremurul de acum e un semnal modest a ceva ce urmează să vină. Sau poate că este doar o prevestire şi mai modestă a unui semnal modest. În orice caz, senzaţia noastră certă este că ceva încearcă să trimită un semn încoace, printr-o crăpătură fină din conştiinţa ei. Încercăm să privim cu atenţie, în taină, cum această povestire capătă încet proporţii în lumina nouă a dimineţii, neîmpiedicată de alte intrigi. De-abia s-a crăpat, în sfârşit, de ziuă. Mai e timp până se lasă din nou întunericul.”
Haruki Murakami oferă prin această carte cititorului posibilitatea de a privi într-o altă realitate. “În noapte” este un roman scurt, care surprinde prin intensitate, concretizându-se ca o adevărată bijuterie literară. Cititorul este purtat pe străzile unui oraş cufundat în noapte, care se dovedeşte a fi mai treaz ca niciodată. Cercetăm fiecare ungher cu meticulozitate, trăim la intensitate maximă alături de personaje. Murakami pare să observe totul şi să ghideze acţiunea, aidoma unei camere, care se focalizează în funcţie de dorinţele publicului. O carte răvăşitoare, care transmite emoţii fără să-şi propună asta, o carte în care Murakami ne demonstrează că rămâne un fin cunoscător al psihologiei umane, ştiind să găsească puncte de interes chiar şi într-o noapte adâncă. Un roman al tenebrelor, o carte a suferinţei interioare, o carte în care Murakami construieşte cu abilitate paradigma fiinţei insomniace. Să nu ne temem de lumină, noaptea va veni mai mult ca sigur.

Bibliografie

Haruki Murakami – În noapte – Polirom – 2007