-Sâmbătă-
De la ora cinci, păsările începură iar să cânte. Dimineaţa îşi deschidea grăbită aripile peste coasta de munte pierdută printre Obcinele Bucovinei. Primele raze ale soarelui luminau deja tăpşanul până la liziera pădurii de pini. Chior de somn, cu miros de fum în nas de la focul din colibă şi cu gust de balmuş în gură după micul dejun luat în mod frugal, Marin începu să mulgă primele oi. Putoarea de Petrea iar nu se vedea nicăieri, şi ciobanul înjură printre dinţi lipsa de ajutor din partea celuilalt. “Ci dracu' faci aista, iar doarmi?” se întrebă omul. “Halal di-aşa ajutor. Şî doar i-am zâs la Victor sî nu-l ieie la stânî, cî nu-i băiet serios! Da' de-acuma-i prea târzâu, ne-am potcovit cu iel pi vara asta”. După ce termină de muls prima oaie, se ridică de pe scăunel şi strigă:
- Pe! Idi suda! Hai încoa' ş-ajutî la muls oili, ci mama huciului faci?
Nici un răspuns. Mormăind în barbă un “ubeu bes mamu tvoi” în limba huţulă, Marin luă următoarea oaie în primire. “Aista vedi cî baciu-i dus pânî în sat şî n-ari cini sâ-l scarmini şî-ş faci di cap. Îl mai aştept zeci minuti şî dacî nu vini o sî vadî iel cum îi masor spinarea cu bota!”. Soarele se ridicase deja de o suliţă şi radia o căldură greu de suportat. “Dracu' s-o ieie şî di vremi!” îşi continuă gândurile munteanul în timp ce începu să mulgă a treia oaie, “o înebunit şî clima asta, nimic nu mai îi cum o fost, altî datî îmblai îmbracat în cojoc sî mulgi oili dimineaţa, acuma îs deja în cămeşî şî nu mai pot di cald. Iar oili trebi tunsî di douî ori pi varî c-altfel îş dau duhu' di caldurî. Nici cu lâna nu faci nimic, câ-i prea scurtî. Laptili-i şî el slab, nu dau mai 'nica. Şî iarba sî tot usucî pi paşuni iar parău' îi şî iel pi jumatati secat. Iar cân' vini ploaia, apâi vini puhoi şî măturî tăt. Oh, Boje, Boje, ci-o sî s-aleagî di noi şî di viaţa noastrî? Iartî-ni, Doamni, pentru pacatili noastri şî nu ni pedepsî pentru greşălili noastri, cî răi şî pacatoş' sântem şî nu-ţ merităm slava şî dragostea, da' Tu eşti bun şî milostiv şî poţ sî ni scoţ' din orci necaz. Boh pamilui, Boh pamilui!”. Continuându-şi rugăciunea în gând, Marin termină de muls şi a treia oaie. Petrea încă nu apăruse. “Cu funia udî îl bat pânî sî cufureşti pi el!” mârâi ciobanul şi se îndreptă cu paşi grăbiţi spre colibă.
Când păşi înăuntru, îl găsi pe Petrea ascultând ştirile de la ora şase la micul radio cu baterii, marca “Tehnoton”. Într-o mână ţinea micul fluier la care avea obiceiul să mai cânte uneori iar gura îi rămăsese căscată de uimire.
- Ci faci aici? Întrebă Marin. Nu vii sî m-ajuţ' sî mulg oili? Sau nu mai înţălegi di vorbî bunî?
- Stai o ţârî, răspunse celălalt, c-o dat amu' la aparat o ştiri bombî. Oscî americanii o masurat încalzârea climii ş-o gasât câ nu-i adivarat. Îi numa' ceva ca o vareanţii naturalî la paternu' climatic standard. O zâs c-în congres o citit ieri raportu'.
- Îi o variaţii pi aia a mă-sii, răspunse primul. Tu eşti batut în cap, nu vez' ci-i în jur, cî murim aici cu zîli cu zapuşala asta? Şî ci ti-ntereseazî pi tini “paternu' climatic”, standard or nu, cân' oili-aştiaptî nimulsî-afarî? Cini vrei sî li mulgî, americanii? Hai urgent la treabî, c-altfel strâcăm prietenia!
- Dacî-i o vareanţii naturalî atuncea nu tre' sî ni mai facim grij', nici oili nu mai tre' tunsî iar stamîna viitoari, cî clima o sî-ş' revinî la normal, adăugă Petrea.
Vru să mai spună ceva, dar când îl văzu pe Marin punând mâna pe macohonul din ceaunul de la mămăligă, cu intenţii deloc prietenoase, sări de pe pat şi-o şterse afară, la muncă.
În următoarea oră şi jumătate mulseră amândoi oile, vreme în care lui Petrea nu-i mai tăcea gura, repetând la nesfârşit ce auzise la radio, despre inutilitatea alterării legilor transhumanţei şi a celorlalte obiceiuri săteşti, modificate în ultimii ani de nevoie, datorită schimbării climei din zonă. Ciobanul preferă să pretindă că nu-l aude. Terminară treaba, duseră laptele în colibă şi scoaseră oile din ţarc la păscut. Deşi era doar iulie, iarba trăda deja primele semne de uscăciune. Sus, soarele ardea nemilos, jupuind pielea de pe braţele deja obosite de la muls. Oile, apatice, abia se mai mişcau pe toloacă. Câinii, cu limbile scoase la maximum, le dirijau încet ca să nu se risipească. Din cauza lipsei de energie a animalelor, totul apărea ca într-un film rulat cu încetinitorul. Mânară turma spre pârâul din vale, pe jumătate secat de seceta prelungită. Cum ajunseră la albia lui, mioarele şi câinii se aruncară claie peste grămadă spre apa mică şi sorbiră din ea cu nesaţ.
-Tari americanii iştia, zise Petrea din nou, o prins tătî pacaleala cu clima. Lumea s-o spariet digiaba, îi manimpulatî sî creadî cî vremea sî schimbî. Da americanii nu s-o lasat pacaliţ'. Trebi sî ştii cât mai multî lumi adivăru'.
-Tu nu vrai sî vez' ci-i în jur! răspunse Marin. Nu vez' cî murim di seti aicea. Apoi, fără să-şi dea seama, continuă în huţulă: Douno, moia babca scazala şo... când văzu expresia mirată de pe chipul lui Petrea şi-şi aminti că acesta nu vorbea dialetul se opri şi repetă ceea ce spusese, în română: Dimult, bunica mea spunea cî o datî, în august, o avut zapadî di-un metru. Era în timpu' razboiului, bunicu' era pi front iar ea era sângurî acasî. O fimeie din vecini o ajutatasî la treabî şî ramasăsî la ea pisti noapti. Cân' sî dischidî uşa la cinci dimineaţa sî meargî la treabî, fimeia cialaltî n-o putut, ş-o zâs la bunica cî ciniva o facut o glumî proastî ş-o proptit uşa di-afarî cu un par. Cân' s-o dus la giam sâ-l dischidî sî iasî afarî pi-acolo, zapada pânî la pervaz! O facut încet carari cu lopata, o bagat vitili şî oili în grajd ş-o razbit. În douî zâli zapada s-o topit şî vremea s-oncalzît. Vitili o mâncat fân şî n-o murit di foami. Da' la stâni, pi munţ', o murit oili la gramadî di frig şî n-o avut ci sî li facî. Auz', zapadî di-un metru în august! Ş-acuma nici iarna nu ţân minti, di zeci ani încoaci, sî fi vazut aşa zapadî mari!
- O fost tot nişti vareanţii naturalii, zise Petrea. Tu nu vez' cî vor sî ni pacaleascî pi tăţ?
- Tu or eşti prost or ti faci! izbucni celălalt. Tu nu vez' ci-i în jur! Şî ma rog, dacî vor sî ni manipulezî, cini câştigî di pi urma manipulării ăstiia?
- Apâi sparie lumea, o sî-i obligi sî plateascî mai mulţ bani pi asigurări la casî, şî o sî-i controlezî politic, o sî zâcî: bă, traim vremuri greli, vouî va trebi' un regim autoritar ca sî ieşîm din situaţia asta! Ş-aşa sî terminî acuş şî cu democranţia!
- Şî cu industria di maşâni cum ramâni, cî doar li trebi sâ-ş' vândî produsîli poluanti pi petrol şî trag tăti sforili în America sî aibî cât mai mulţ' cumparatori? Aiştea n-au nici un interes sî manipulezî oaminii? Gândeşti-ti bini! Ripostă iar primul.
Oile terminară de băut, şi, ceva mai vioaie, abia târându-şi burţile pline cu apă, începură să pască iarba cu mai multă nădejde. Ciobanii auziră zgomot de paşi dinspre mica potecă ce lega stâna de sat şi-l văzură pe baciul Victor, înalt şi ceva mai în vârstă apărând dinspre marginea pădurii. Plin de entuziasm, Petrea se duse la el şi începu să-i explice despre noile descoperiri prezentate în raportul congresului american cu o zi înainte şi despre cum sunt manipulaţi oamenii să creadă contrariul. Omul îl ascultă preţ de câteva clipe, se întoarse spre Marin şi-l întrebă în huţulă:
- Şo mae? Zduriusea?
- Ia ni znaiu, răspunse celălalt, aibo moje...
Se întoarseră amândoi spre Petrea, cu priviri preocupate.
- Marin, tu ramâi aici cu oili, tu Pe, vinî sus la facut caş, spuse Victor.
Porniră amândoi cu pas măsurat pe panta abruptă ce ducea spre colibă. Soarele, în mişcarea lui spre zenit, îşi amplifica nemilos forţa săgeţilor termice. Transpirând din greu şi mormăind în barbă, ciobanul rămas, ajutat de dulăi, mâna încet oile spre zonele cu mai multă iarbă, alternând între înjurături în huţulă pentru căldura de infern şi rugăciuni cerând ajutorul lui Dumnezeu.

*
La lăsarea serii, plouă. Fu o rupere de nori care probabil depăşi o sută de litri pe metrul pătrat. Din mica colibă a stânei oamenii priveau cu inima stransă la oile adăpostite sub şopron, ude deja leoarcă de la perdeaua de apă ce se strecura prin orice crăpătură. Curând, chiar de pe munte începură să curgă torente de apă, cu o asemenea intensitate încât înconjurară coliba. Vântul sufla cu tărie printre săgeţile fulgerelor ce cădeau necontenit. Imediat, o rafală mai puternică smulse acoperişul şopronului şi rupse gardul. Speriate, oile ieşiră din îngrăditură şi o luară la fugă care încotro.
- Ursu, Haiduc, Bic! urlă baciul prin vuietul furtunii, chemând dulăii în ajutor. Idi! Blesco, bere vâuţea nazad!
După o clipă de ezitare, câinii se aruncară prin perdeaua de apă în întunericul vâscos în timp ce oamenii, înfăşuraţi în pelerine de plastic încercau să traverseze puhoiul de apă până la genunchi ce îi desparţea de oile rămase între ruinele şopronului. După puţin, la o nouă rafală de vânt, zbură şi acoperişul colibei.
Până noaptea târziu, oameni şi câini munciră, la lumina chioară a două lanterne electrice, să strângă înapoi turma de oi pierdute şi să repare şopronul şi coliba. Din cele optzeci şi cinci de oi, pierduseră şase. Două fuseseră trăsnite iar restul se înecaseră. Cele rămase în viaţă fură, una câte una, recuperate de câini. La miezul nopţii ploaia se oprise, dar în coliba cu acoperişul stricat nu mai era nici un loc uscat. Cu resturile de gaz dintr-o sticlă reuşiră cu greu să aprindă lemnele ude şi să se mai încălzească puţin, dar nu mai putură dormi de grijă şi de umezeala ce părea să îi penetreze până la oase. Dacă aici vijelia fusese atât de cumplită şi neaşteptată (buletinul meteo de la radio fusese vag, ca de obicei, şi nu anunţase furtuna), oare cum trecuseră cei din vale prin ea? Casele, podurile, oamenii? Aveau să meargă a doua zi în sat, să afle.
*
-Duminică-
Odată cu răsăritul soarelui, putură vedea dezastrul. Cu ochii încercănaţi de oboseală şi făcându-şi repetat semnul ocrotitor al crucii, Marin privea la păşunea pe jumătate acoperită de crengile şi pietrele cărate de torenţi. Jos, unde fusese micul pârâu pe jumătate secat, o crevasă alungită, plină de trunchiuri rupte, se întindea de-a curmezişul păşunii. Liziera pădurii era acum întreruptă de arbori doborâţi. Urme de foc arătau unde loviseră trăsnetele. În ruinele şopronului, păzite de câini, oile rămase în viaţă încă tremurau de spaimă şi frig. Două din cele moarte zăceau pe câmp carbonizate de trăsnet. Celelalte patru lipsă fuseseră cărate de apă cine ştie unde... Schimbarea de climă globală, dar şi defrişările masive în amonte din ultimii ani, făcute de comercianţi fără scrupule în colaborare cu o parte din populaţia autohtonă, îşi lăsaseră amprenta de neşters asupra văii. Pregătiră bidoanele şi se apucară de treabă.
- Di la moşu' meu am moştinit stâna asta, şî mi-am petrecut verili aici în ultimii patruzăci şî cinci di ani, da' niciodatî n-am vazut aşa civa. Şî nici moşu meu nu mi-o povistit c-ar fi vazut vreodatî aşa civa, spuse Victor. Vini sfârşâtu' lumii, vai di capu' nostru!
- Îi doar o varianţie naturalî, răspunse Petrea, o sî-ş revinî tăti la normal acuş. Vru să mai adauge ceva dar tăcu repede când văzu privirile ameninţătoare ale celorlalţi doi, şi, cu o expresie de geniu neînţeles, se apucă şi el de lucru.
În ciuda oboselii, reuşiră să mulgă oile şi să termine treburile cele mai urgente până la ora opt. Adrenalina pompată în sânge îi făcea incapabili să doarmă. Baciul se hotărî să-i trimită pe cei doi ciobani până în sat, să afle ce pagube a făcut furtuna şi pe acolo.
Imediat Marin şi Petrea porniră la drum. Ocolind trunchiuri căzute, sărind peste gropi şi pietroaie aduse de apă, aveau amândoi sentimentul că traversează o zonă proaspăt bombardată. La fiecare câţiva paşi poteca era complet blocată şi trebuiau să execute un slalom ciudat pentru a putea înainta pe terenul denivelat. Cu greu, răzbiră, după aproape un ceas, la şosea. Sau, mai exact, la ce mai rămăsese din ea. Trunchiurile de arbori rupte erau mai rare, dar apa săpase ogaşe adânci prin drumul pietruit, făcând circulaţia căruţelor aproape imposibilă. Iar în jur, pe dealuri şi lângă albia pârâului se vedea aceeaşi distrugere ca în jurul stânei. Era deja ora nouă dimineaţa, dar şoseaua era pustie. În curând ajunseră la zona de confluenţă cu râul şi văzură primele case ale satului. Cele de lângă apă suferiseră cel mai rău, aproape toate fuseseră inundate iar animalele luate de torenţi. În locul verdelui ierbii, o culoare gri închis de mâl amestecat cu pietre îşi făcuse loc pe toată zona văii. Plângând, oamenii încercau să mai salveze ce se putea din avutul spălat de ape. Oare câţi dintre ei muriseră în noaptea ce trecuse? Casele de pe dealuri fuseseră oarecum cruţate de urgia naturii, dar mai toate aveau geamurile sparte şi acoperişurile deteriorate de rafalele de vânt. Cu inima strânsă, fără să spună vreun cuvânt, se depărţiră şi fiecare se îndreptă spre casa lui. Erau norocoşi, amândoi având locuinţele departe de apă. Curând văzură că nimic grav nu se întâmplase la ei.
Între timp, lumea se strângea pe dealul unde se afla biserica. În afară de un arbore rupt în cimitirul de alături şi de un geam al lăcaşului Domnului spart de vijelie, locul arăta relativ intact. Veni şi părintele Grigore, dar nu ţinu slujba. În afară de o rugăciune scurtă, spusă de toată lumea odata cu el, în acea duminică nu fu nici un serviciu religios. Oamenii veniseră la biserică pentru a afla unii de alţi, pentru a se organiza ca să-şi repare satul după urgia naturii. Aveau să-l roage toată ziua, ca şi-n zilele următoare pe Dumnezeu de iertare, dar numai în timp ce munceau să-şi recupereze resturile avutului, şi, în câteva cazuri triste, pe când căutau să găsească măcar trupurile neînsufleţite celor dragi luaţi de ape. Satul era acum izolat de lumea din jur, ca o creangă separată, cu o secure uriaşă, de arborele mapamondului. Telefoanele celulare nu mai erau operaţionale, releele ce le transmiteau semnalele fuseseră probabil distruse de furtună, iar linia de telefon fix era moartă. Cei de-aici nu puteau nici măcar să le spună rudelor şi prietenilor din alte colţuri de ţară ce se întâmplase. Podurile rupte de ape făceau imposibilă sosirea oricăror maşini în zonă. Obişnuiţi de generaţii să conteze doar pe ei înşişi în momentele grele, oamenii se organizară repede şi se apucară de treabă în timp ce se întrebau ce ravagii făcuse vijelia prin satele din aval, inclusiv în orăşelul aflat ceva mai departe pe firul râului.
Marin venise şi el la biserică, împreună cu soţia şi fiul său. Acolo se întâlni cu nevasta lui Victor, care îl asigură ca nimic serios nu a fost distrus nici la ei acasă. Însă când vorbi cu alţi săteni, auzi poveşti care-i îngheţară sângele în vine. Pe toata valea satului, douazeci şi una de case fuseseră inundate, o parte din ele distruse. Patru oameni muriseră luaţi de ape iar încă unul fusese ucis de trăsnet. Toţi, într-o singură noapte. Şi pe toţi, ciobanul îi cunoscuse bine, trei bărbaţi şi două femei, oameni pe care n-avea să-i mai vadă niciodată. Una din cele două moarte fusese verişoară de-a doua cu Maria, nevastă-sa, care plângea alături.
Şi peste tot, printre lacrimi, sătenii vorbeau de schimbarea perversă de climă indusă de toată omenirea înmulţită peste măsură, îmbinată cu propria lor lăcomie care-i făcuse să defrişeze, pentru bani, multe din hectarele de pădure ce acopereau munţii din jur. Viitorul se prevestea sumbru. Marin îşi luă familia şi se pregăti să se-ntoarcă acasă pentru a mai repara din stricăciunile făcute de vijelie, urmând ca după amiază să plece înapoi la stână. Tocmai când erau toţi trei gata să iasă din curtea bisericii, auziră un dangăt. Se întoarseră şi-l văzură în clopotniţă pe Petrea, trăgând de sfoara groasă a clopotului. După câteva clipe, tânărul scoase capul pe geam şi strigă:
- Nu îi nici o schimbari di climî, îs toati doar varianţiuni naturalii ale unui patern climatic! Americanii o demonstrat asta! Nu vă lasaţ manimpulaţ' di cei cari vor sî va pacaleascî! Foarti curând o sî revinî toati la normal!
Lumea se strânse repede în jurul clădirii, ca la urs, în timp ce de sus se auzeau aceleaşi fraze, repetate mereu şi mereu.
-Ce l-o fi apucat şî pe ăsta? zise părintele Grigore şi urcă grăbit scările clopotniţei, gata să-l scoată pe nebun de acolo. Trei bărbaţi voinici îl urmară. Imediat, de deasupra se auziră câteva strigăte şi un zgomot de buşitură, apoi se lăsă liniştea.
Il aduseră pe braţe pe tânăr şi-l puseră pe iarbă, abia conştient. Arăta palid, ca un mort. Faţa, lividă şi lipsită de expresie, părea de pe altă lume. Unul dintre bărbaţi spuse:
- Dispri ci variaţii naturali vorbeşti, tu nu vez ci prăpăd i-n jur?
La care, Petrea, ridicându-e în şezut, răspunse, cu o voce calmă, străină, din care până şi acentul bucovinean dispăruse:
- Aşa ceva nu se există!
Apoi căzu pe spate cu privirea fixă, fără nici o vlagă.
În ziua de duminică, după vijelie, cerul era iar senin şi canicula de infern tropical începu să-şi facă din nou simţită prezenţa. Mergând încet către casă, Marin se gândea la viitorul întunecat ce-i aştepta pe toţi, la noua lume, mult mai aspră, în care trebuiau să trăiască de-acum încolo. Greul abia începuse. Privi în sus, la cerul neprietenos, şi doar două vorbe huţule îi ieşiră din piept:
- Boh pamilui!

(6 septembrie 2007)