Ne uitasem aşa, îmbrăţişaţi, era cald în camera aceea de hotel, ea adormise iar eu eram doar liniştit, senzaţie de pierdere de sine dacă ştii ce vreau să spun, de înalt. Apoi a încolţit de nicăieri teama, o teamă că totul putea lua sfârşit prea iute şi gata! n-aş mai fi avut nimic de făcut, aş fi trecut şi peste aceste clipe frumoase, le-aş fi clasat într-un nou volum de uitare şi nu vroiam. Nu vroiam să devenim poveste, nu încă.

Câteva secunde, doar câteva secunde adormisem şi eu, în timp ce mângâiam părul negru, iar visele îmi băteau neîncetat la poarta gândului, îşi cereau drepturile. Ea le cedase imediat, oboseală frumoasă de femeie dorită, oftează acum în somn, scurt, apoi se cuibăreşte adânc în braţele mele şi atât. Prin perete se aude sonorul unui televizor, cineva ruga pe altcineva să vină sub pătură, să fie luat în braţe, nu era convingător şi nu cred că-n seara aceea urma să obţină ceva.

Clipesc uimit, dintr-odată mă trezesc într-o pată de soare, ultimele raze se reflectau, prin nu ştiu ce minune, într-un colţ de oglindă şi toate veneau apoi pe faţa mea, în ochii mei întredeschişi şi uite! exact aceste clipe care ar trebui descrise, notate pe curat într-un caiet anume se pierd, se uită aiurea. Mai târziu nu-şi au rostul, n-ai ce să mai scrii despre ele, îşi pierd puterea, se diluează, devin simple transcrieri după ciornă... Întotdeauna clipele povestite mai târziu nu obţin acelaşi efect, rămân doar umbre a ceea ce s-a petrecut atunci şi nu acum.

Mângâi mereu părul acela cunoscut, încet, să nu smulg femeia din visele ei cu inorogi şi prinţi frumoşi, părul e moale, des, firul subţire, puţin ondulat, îl îndrept, revine elastic la forma lui normală. Mai bine spus pe care el o consideră normală... Îmi cufund faţa în scobitura fierbinte şi parfumată dintre umăr şi gât, îmi strivesc nasul de ea, deschid încet ochii şi privesc iarăşi la pata de lumină filtrată acum de firele acelea lungi... Razele au prins nuanţe de curcubeu, alunecă, tremură prin părul negru, protector, apoi lumina se pierde complet în valul rotund al umărului bronzat, mă uit o secundă prin puful acela străveziu şi gata! Adică închid ochii şi gândesc că de aici puteam lupta împotriva oricui nu avea loc de mine, împotriva oricui mă ura din simplu motiv că spun ceea ce consider că trebuie spus.

Deschid iarăşi ochii, mă strecor prin firele cunoscute, fiecare fir cu personalitatea lui ca şi agrafele colorate cu mecanismul lor de prindere, altul, mereu altul, arcuri sofisticate, nichelate ori aurite, cu gărgăriţe sau figurine minuscule cu personaje din desene animate.

Nu ţi-am spus, dar chiar în secunda aceea, la fix un metru deasupra noastră, între tavat şi noi, au început să clipească imagini, amintirea verii în care am locuit la Eforie Nord dar am făcut plajă între Neptun şi Olimp, mereu în acelaşi loc, lângă plaja interzisă, cea vegheată de soldaţi şi garduri ruginite. Ne-am întâlnit cu toţii la terasa Delfinul pentru masa de prânz, chiar acolo unde se termină plaja..., a fost o vară deosebit de fierbinte, vara în care am promis că n-o să mai merg niciodată la mare când se anunţă caniculă.

În amiaza aceea ne-am strâns în jurul mesei pe rând, întâi eu şi Camelia, apoi Florin şi Diana, Sergiu şi Janette, abia la sfârşit au venit Marius şi Nicuşor. În ziua aceea n-am vorbit mult, am ascultat părerile spuse cu vervă, povestirile adevărate ori mai puţin, am râs la glumele celorlalţi, dar nu asta a fost important. Singurul lucru important era că ne aflam cu toţii împreună, că briza bătea în aerul încins, aproape roşu, că erau valuri, nu mari - dar nici deloc aşa cum ne-a primit marea cu doar o zi înainte. Atunci a semănat prima oară cu o baltă plictisită, fără demnitate, fără o delimitare precisă între cer şi apă, a fost dimineaţa în care Florin s-a enervat, s-a supărat pe mare şi n-a mai rămas deloc pe plajă.

Îţi spun ca să ştii, întâlnirea de la terasa Delfinul a fost importantă pentru mine, a fost prima oară când am conştientizat fisurile gândurilor mele, au apărut dintr-o dată, şi-au făcut simţită prezenţa despărţindu-mă de lumea reală, între mine şi toţi ceilalţi materializându-se un fel de sticlă încrustată cu milioane de fire ca nişte pânze de păianjeni, abia mai puteam vedea conturul feţelor din jur. Atunci m-am simţit prima oară prizonier în propria-mi logică, puteam doar asculta, puteam înţelege..., sorbeam calm ciorba de legume şi ascultam vorbele prieteniilor mei.

- ...eu de exemplu sunt format doar din certitudini în ceea ce mă priveşte! spune Florin şi este într-adevăr convins de afirmaţie.
- Cu excepţia naşterii şi a morţii nu există altă certitudine, îl contrează Marius.
- Rahat! tună Florin pescuind din mâncare bucăţi de ardei pe care le aruncă în silă în scrumieră. N-am pomenit aşa mâncare iute!
- Să nu începi cu filozofii ieftine despre existenţa altor certitudini că n-o să-mi tihnească saramura, rânjeşte Marius arătând spre propria farfurie în care nu se afla nicio saramură, era un simplu peşte prajit înconjurat de cartofi natur şi asta din simplu motiv că blondina care ne servea a scris altceva în carneţelul ei.

Exact în momentul acela firişoarele subţiri, ascunse complet până atunci privirii mele, au început să se îngroaşe, să mă despartă şi mai mult de prietenii mei, nu înţelegeam transformarea, dar ea exista, se producea efectiv... În doar câteva secunde fisurile au capătat grosimi considerabile, au primit patina galbenă a tablourilor vechi, uitate în pivniţe ori în podurile caselor de la ţară şi deodată..., deodată totul s-a spart! Fără nicio atenţionare, fără un motiv anume. Milioane de cioburi colorate cad acum peste noi, ne îngroapă în culorile alese de soare, razele lor se pierd în apa mării, sunt înghiţite de spuma valurilor, de nisipul fierbinte, de ochii pescăruşilor sau de indiferenţa delfinilor ce înoată printre oameni, preocupaţi doar de pescuitul hamsiilor.

- Într-o zi voi scrie despre certitudinile tale, mă aud spunând, am vocea răguşită, parcă nici n-aş fi vorbit eu şi pentru o clipă îmi zăresc copilul, e bine ascuns între gânduri, dar eu ştiu întotdeauna unde să-l caut, unde s-o găsesc pe Diana pentru care timp de şaisprezece ani am fost un idol, iar astăzi mă urăşte fără niciun motiv cunoscut. Uite-o! se urcă deasupra amintirilor şi culorilor născute din cioburile acelea casante, zâmbeşte indiferentă la orice sfat...

S-a lăsat liniştea la masa noastră, nimeni nu aştepta reacţii de la mine, Marele Absent din vara lui 2007..., de fapt nu eram absent, eram doar separat de sticla aceea ciudată care tocmai se surpase, mă eliberase dintr-odată reacţionând la cine ştie ce cuvânt rostit...

- Dar să nu te aştepţi la vreo replică din partea mea, veni răspunsul lui Florin şi uite, acum eu rânjesc sprijinit de spătarul scaunului de plastic.
- Ai grijă ce vorbeşti, îl atenţionează Marius. El scrie exact ce aude, e periculos să te dezbraci de cuvinte în faţa lui.
- Prozatorul se află în plină criză existenţială! Vrea să schimbe totul, oraşul, meseria..., vrea mai nou să se facă jurnalist, spune Florin şi mai aruncă puţină sare în farfurie.
- Am auzit şi eu ceva despre Cluj, oraşul ăsta l-a cucerit definitiv.
- Oricum, să nu te aştepţi la vreo replică pentru textul tău, repetă Florin şi în sfârşit începe să mănânce.

Nu, nu mă aştept la nicio reacţie, la niciun comentariu cum se spune pe site-urile de literatură. Dacă voi scrie, va ieşi cu siguranţă ficţiune, l-aş intitula: ’Certitudinea lui a-mic’ şi uite cum ideea prinde contur în închipuirea mea, din nou trăiesc acele momente când trebuie neapărat să scriu, altfel..., altfel îşi pierde valoarea, cuvintele devin o simplă transcriere după ciornă...

Gata..., amintirea dispare, se dizolvă în aerul cald al camerei de hotel, nu mai pluteşte nimic deasupra noastră... Şi acum ca şi atunci, la prânzul de la terasa Delfinul, momentul care se dorea notat se duce, trece peste mine, peste noi, din toate rămâne doar amintirea, o ciornă , o simplă ciornă. La fel dispar şi cuvintele pe care acum câteva clipe le ştiam pe dianafară, ele s-au dus după amintire, mă regăsesc simplu în pata aceea de lumină a soarelui de apus, mă întorc, îmi îmbrăţişez din nou iubita şi mă ascund în părul ei negru ce filtrează intimitatea camerei într-o detaşare de nepovestit.