„Dacă un orb şi unul care poate vedea sînt amîndoi în beznă, între ei nu există nicio deosebire. Cînd va sosi lumina, cel care vede o va zări, iar cel orb va rămîne în întuneric”
Evanghelia după Filip

Un set de ibrice, o plită cu nisip, o picătură de suflet adăugată la acestea toate, bucurii simple, ajută întotdeauna să mergi mai departe în ziua frumoasă de sărbătoare sau în ziua uragan. Ca un bolnav cu speranţa în vreun leac, în fiecare dimineaţă, prin uşa întredeschisă, adastă minunea ce se împlineşte prin aburii unei ceşti de cafea. În urma aburilor, întotdeauna, Maria.
Mariile din viaţa lui...
Părinţii l-au avut tîrziu. Mai multe fete dar niciun băiat. Se rugaseră mult la Preacurata ca numele lor, nume vechi, nume sfânt să nu se piardă. Să nu se piardă pomenirea lor.
Cînd s-a născut, în noaptea de Sânta Mărie Mică, fusese vijelie. Să nu fi scos un cîine din casă. Buşteni fură smulşi din locul lor şi purtaţi cu lăstărişul tînăr şi vrejuri încîlcite de ierburi pe Valea cea Rea. Drumul rîpos se înfundase şi se transformase în viitură. Cine s-ar fi-ndurat să treacă prin aşa ceva ar fi fost un om pierdut. Astfel se face că la naştere a asistat numai bunica dinspre tată, Maria.
Spre dimineaţă, după ce pruncul, flăcău vînjos, de peste cinci kilograme, fu înfăşat în cîrpe curate şi aşezat în leagăn, bătrîna adormi. Şi visă un vişin sălbatic din care porni să crească un altoi. Altoiul înverzi şi se-nălţă spre cer, înalt tot mai înalt pînă aproape de soare. În vişin, ţinîndu-se de crengile-nverzite urca un cocon cu părul de aur şi ochii precum cerul de mai, înalt şi limpede, nemărginit. Pruncul urcă ce urcă şi ajunse la o poartă. Îl strigă să vie-napoi. Dar cine să asculte graiul cel fără cuvinte din vis. Bătu copilul la poartă şi se făcu atunci lumină mare şi poarta se deschise spre un mîndru lăcaş. Înlăuntru, într-o cameră naltă, cu lumini pe pereţi aprinse făclii, torceau trei femei. Ele îl plăcură pe copil şi-l chemară de-l mîngîiară pe creştet. Le răsplăti cu zîmbet şi vesel gîngurit pe primele două dar cînd să-l mîngîie şi cea de a treia se trase sălbatic şi-ncepu să plîngă. Prima dintre femei îi dărui o carte şi un nai, cea de a doua îi dărui o cloşcă cu pui tot din aur, ambele îi urară să aibă parte de faimă şi de noroc. Cea de-a treia îi dărui un pocal de rubin muiat în lucrătură de aur dar copilul îl scăpă din palme şi acesta se sparse. Atunci aceea îi ură să aibă parte de toate dar să nu poată fi niciodată mulţumit şi să nu se poată bucura de ele. Se-ntristară celelealte surori şi-n zadar o rugară. O pală de vînt deschise fereastra şi bătrîna se trezi deşi ar fi vrut să sfîrşască altfel visul, să se roage şi ea doar, doar s-o-mbuna cea de-a treia. Nu mai auzi decît un vuiet ca un geamăt înăbuşit şi doar cîteva vorbe:.. destin, îmlînzi, tîrg...
Doctorul sosi prea tîrziu, înspre amiază, cînd drumurile se mai zvîntară şi vîntul ogoi. Mama, prea slăbită de naşterea grea se săvîrşi. Prea puţin apucă să-şi strîngă pruncul la sân. De supărare şi de boală muri şi tatăl nu după mult timp. Pe orfan îl îngriji o vreme bunica. Tot ea se gîndi, amintindu-şi povestea din vis, să-l vîndă. Aşa era obiceiul locului cînd oamenii vroiau să înşele un destin nemilos. Îl vîndură popii, care promise că el personal se va-ngriji să ajungă un om mare, un cărturar sau ceva. Bunica zîmbi împăcată fiind sigură că aşa va fi într-o zi. Îl hrăni cu bucate alese dar şi cu poveşti, îl iubi şi-l ocroti. După cîţiva ani începu însă să-şi cam piardă din puteri. Căzu într-o zi la pat şi la scurtă vreme se prăpădi. O plînse amarnic copilul iar cînd se mai ogoi îşi zise că-ntr-o zi se va lua la trîntă cu bătrîneţea, cu boala, cu moartea, că va învinge acestea toate. Într-o zi...
Îl luă la ea sora cea mai mare, Maria. Milostivă şi iubitoare dorea sincer să-l ocrotească mai ales că nu avea copii dar bărbatul îi era ursuz şi rău. Şi acesta l-a oprit pe băiat de la şcoală trimiţîndu-l cu oile pe cîmp. Copilul, căruia-i plăceau cîntecul, cartea şi mai ales leneveala, nu era pentru oierit. Pierdut în reverie, îşi alimenta speranţele cu vise furate din cărţi şi cînta. În altă zi nefastă, în timp ce oile se numărau singure pe tăpşan, şi el citea liniştit la umbra unui copac, un urs flămînd şi-ntărîtat, care în acel an secetos cercetase de mai multe ori terenul, tăbărî asupra mioarelor.
Nu luase seama la alarma cîinilor şi ursul şi-a cam văzut de treabă sfîşiind vreo cîteva mioare pînă să sară ceilalţi oieri. Pagube au fost şi-au trebuit plătite. Corecţia unchiului păgubaş a fost pe măsură şi ea... Copilul a fugit, rătăcind prin păduri lovit, flămînd şi murdar. L-au căutat surorile mai multe zile pînă l-au găsit pe jumătate leşinat. L-au mai ţinut una, alta, dar aveau problemele lor şi a fost lăsat mai mult în voia sorţii, pînă cînd a luat popa legătura cu fratele mamei, avocat cu renume şi acesta l-a luat la oraş.
Disciplina, programul riguros impus de unchi nu s-au prea potrivit însă băiatului pe jumătate sălbăticit. Ciulind urechea la o discuţie pe care o purta avocatul cu un client, află că există la Constanţa o şcoală de meserii, de unde puteai ieşi tehnician. Din clipa aceea să meargă la şcoala din Constanţa şi să se facă tehnician i se păru cel mai înalt ideal. Cine ştie, poate oraşul acela de la mare îi va deschide poarta spre o acea lume la care visase adesea. Şi-a făcut o bocceluţă cu ce brumă de lucruri avea şi dus a fost. Nimeni n-a mai stiut de el nimic, ani mulţi.

Prin ferestrele fumurii dimineaţa, palidă fecioară învăluită în cosiţe de fum. Între mîluri uitate de noapte predefinită forma unui vas. Un astrolab în care pîlpîie spre stingere ultima stea. Aburi ridicindu-se deasupra mării, văl al retragerii în sine din eternul miciunii. Maria, amintirea ei abur şi văl, niciodată cuprinsă, niciodată uitată. Maria, cea mai aproape decît toate, pe pămînt.