Îmi amintesc şi acum de nopţile magice ale copilăriei, când stelele se odihneau din mişcarea lor circumpolară printre mestecenii de pe dealul dinspre nord, strălucind fantomatic, ca luminile unui oraş gigantic ce acoperea tot cerul. Lumina lor mă atrăgea în sus ca un magnet şi nu-mi mai puteam dezlipi ochii de ele. Toamna era în culmea efemerei sale glorii iar pădurea cu trunchiuri albe era din nou în flăcări de frunze muribunde. Doream cu tot dinadinsul să ating o stea, fie chiar şi pentru o clipă. Credeam că scânteile tremurătoare de sus sunt de fapt un fel de fiinţe vii, în formă de sfere mici, pline de ţepi ascuţiti de lumină.
Bunicul, puternic şi chipeş ca un zeu antic, privea şi el din curtea casei la bolta înstelată şi zâmbea, de parcă mi-ar fi citit gândurile. L-am rugat să mă ia de mână şi să mă ajute să ajung până la cer. Curând, în răcoarea nopţii, am în pornit amândoi către tăcutele stele.
Cu paşi elastici, de inorog, bunicul despica iarba, trăgându-mă după el pe panta abruptă a dealului cu mesteceni, cu fiecare pas mai aproape de cer. Licuricii creau şi mai multă confuzie în întunericul ce se îndesea, părând alţi aştri pierduţi prin iarbă. În jur, umbre fantomatice de lilieci, la vânătoare de fluturi de noapte, săgetau aerul plin de cântec de greieri. Cu fiecare pas, trupul îmi devenea mai uşor până când, către vârf, am început să plutesc, legat de pământ doar prin mâna ce mă călăuzea.
Odată ajunşi sus, imponderabili, am văzut în faţa noastră o câmpie imensă de stele. Ni se întindeau la picioare cu miile, maiestuoase, de toate mărimile, şi culorile. Alunecarăm curând printre ele şi ne scăldarăm în solzii lor de eter. Oraşul uriaş din cer strălucea deasupra în toată splendoarea sa. O mare de stele jos, o mare de stele sus. Plutind între cele două tărâmuri de lumină, aveam sentimentul că privesc la o gigantică oglindă reflectându-se pe sine.
“Stelele ne vor aştepta întotdeauna aici” spuse bunicul. “Să nu uiţi că ele ne sunt cei mai apropiaţi prieteni. Noi suntem urmaşii lor pentru că ne-am născut din pulberea primelor raze ce au luminat acest univers. Suntem, cu toţii, doar pulbere de stele.”
*
Târziu, în întunericul cenuşiu din noaptea magică de toamnă, un bătrân, înalt şi falnic ca un stejar, cobora dealul acoperit cu mesteceni şi licurici, cu un copil adormit în braţe. Sprijinit de pieptul puternic al bunicului, băiatul visa marea de stele de sus, marea de stele de jos. În somnul lui inocent, un zâmbet de neşters i se strecurase pe faţă.
Luminile casei din depresiune se apropiau încet de cei doi, ca o pereche de braţe deschise, fericite sa-şi întâmpine stăpânii ce se întorceau din călătoria spre cer, stăpânii din pulbere de stele.

(1 septembrie 2007)