Minge de foc soarele, incendia întinderea de ape. O rază rebelă îl chinuia dîndu-i deşteptarea.
Adolescentul se ridică intinzîndu-şi braţele amorţite şi-şi scutură părul de nisipul care îi invadase fiecare por. Înţepenite de somnul incomod şi fugar de peste noapte picioarele însă nu vrură să-l asculte. Dezmorţindu-se îdupă un timp îi reveniră şi simţurile care îi cereau urgent să mănînce. Pipăindu-şi buzunarul descoperi sulul de bani, potul de peste noapte. Se aşeză pe o bucată de rocă ieşită din nisip şi-şi numără banii, rînduindu-le destinaţia. După care işi trecu mîinile prin părul răvăşit, se scutură, se primeni căt de cît şi porni să-şi facă rost de mîncare.
Mergînd spre aşezarea iţită după dîmb, zări în imediata apropiere o căsuţă din chirpici cu pereţii văruiţi şi acoperiş din paie. Apropiindu-se auzi un mîrîit. Un dulău negru, mare, se repezi deodată la el mai, mai să-l doboare. Un copil strigă la cîine ceva intr-un fel de limbă semănînd cu limba rusă din care învăţase cîteva cuvinte la şcoală. O bătrînică apăru în prag cu o lingură de lemn mare în mînă agitînd-o ca pe o armă, exclamînd cuvinte de neînţeles.
Se apropie strigînd:
Om bun, om bun!
Nu inţelese foarte limpede ce i-a răspuns bătrîna dar se apropie zîmbind cu faţa aceea de copil nevinovat cu care reuşea întotdeauna să-şi încînte mătuşile.Deşi nu se-nţelegeau la vorbă îi inspiră încredere bătrînei şi aceata îl pofti înăuntru. Mirosuri amestecate îi amintiră de satul rămas în urmă, departe, în Ardeal. Pe masa din lemn acoperită c-un ştergar alb, curat, se răsfăţau aburindă mămăliguţa aurie si o ulcică plină cu lapte înspumat încă după muls. Bătrîna tocmai se pregătea să-i dea copilului să mănînce şi văzînd privirea flămîndă a străinului i se făcu milă şi-l pofti şi pe el. Deîndată ce-şi potoli foamea începu să privească în jur mai atent. Pe peretele dinspre răsărit o cusătură din in albă, scrobită, brodată în frumoase motive florale încadra icoana Maicii Domnului cu Pruncul Sfînt în braţe, cu o a treia mînă atenţionîndu-i pe creştini:să nu ucizi, să nu furi... Alungă pur şi simplu cu mîna ca pe un bondar încăpăţînat visul încîlcit de peste noapte. Se va gîndi la toate acestea mai tîrziu. Doar foamea...
Bătrîna murmură ceva cu ochii în pămînt şi mîinile încrucişate după care îşi făcură cu toţii semnul crucii, se închină şi el. Deşi era mult timp de cînd nu mai făcuse atare gest, simţi nevoia să-i facă bătrînei o impresie bună, îi amintea de bunica. Se ridicară mulţumiţi de la masă. Înţelese mai mult din privirea bătrînei să ia vasul de pe scaunul de lîngă uşă şi să meargă la fîntîna care se zărea puţin mai departe de gardul din nuiele să aducă apă. Mîncarea chiar aşa frugală, îl ajutase pe băiat să-ş recapete forţele şi încrederea în sine. Se putea gîndi la viitor. Deci, va pleca! Va merge departe.
Cînd se întoarse cu apa observă agitaţia crescîndă a bătrînei. Îşi frîngea mîinile în timp ce privea zarea, acolo unde marea începuse să-şi zvîrcolească asemenea unei caracatiţe furibunde braţele-argintii. De pretutindeni şi de nicăieri se pornise vîntul şi aducea nori grei posomorîţi. Soarele dispăru. Un demon al adîncurilor scăpat din lanţurile ancestrale în care fusese ferecat venea cu o falcă-n cer şi alta-n pămînt. Demonul mării... Brazde se-adînceau pe chipul credincioasei femei. Urcă lîngă ea pe dîmbul de unde privea scena cu mîna streaşină la ochi. Şi colbul începu a dansa o sardonică sarabandă . Îşi dădu seama că se temea pentru cei pe care îi zărise o clipă printre valuri, într-o barcă micuţă cu pînzele coborîte. Ai ei se aflau acolo, captivi în braţele uriaşului monstru. Reuşeau însă cu destul de multă abilitate să se strecoare printre colacii de valuri. Barca se ridica şi cobora, dispărînd uneori din vizor ca apoi să se redreseze continuînd să se apropie de ţărmul clocotitor. Dar iată, o stîncă nu mai putu fi ocolită, încercaţii navigatori fiind orbiţi de o succesiune de valuri uriaşe. Şi ambarcaţiunea se răsturnă trăgîndu-i în adîncuri pe cei aflaţi la bord. Bătrîna arăta precum o ştimă a apelor. Vîntul îi smulsese baticul de pe creştet şi părul prins în cunună se desfăcuse în şerpi care biciuiau aerul într-un fel de incantaţie păgînă. Tînguirea femeii rostită în vorbe neştiute de el, un alt limbaj, al vieţii şi morţiiîi, îi sfîşia inima. După un timp cîţiva dintre încercaţii navigatori apărură printre valuri înfruntînd cu braţe vînjoase tentaculele nemiloase. Păreau că pot învinge dar căutau pe cineva. Unul dintre ai lor fusese lovit şi nu îl găseau. Erau acum destul de aproape de ţărm.
Un instinct pe care nu şi-l cunoscuse pănă atunci îl făcu se se arunce în valuri. Învăţase să înoate în apele repezi de munte şi apoi să înfrunte meandrele bătrînului fluviu reuşind să biruie cîte-un vîrtej. Se mîndrea cu veleităţile lui de bun înotător dar acum nu putea fi vorba de asta. Acţiona mai mult din instinct. La început nu zări nimic prin apa tulbure, dar încetul cu încetul ochii i se obişnuiră reuşind să distingă estompate contururi prin nisipul răzvrătit.
În apropierea stîncii ai cărei colţi continuau sub ape, nevăzuţi, la pîndă, ameninţători, zări o umbră. Capcana dintre stînci legăna trupul înţepenit al unui tînăr. Un firicel de sînge se-mprăştia în ape, un fir de viaţă subţire precum flama bătînd spre stingere a unei lumînări. Leşinase probabil în urma unei lovituri la cap şi valurile îl purtaseră între colţii uriaşului monstru. Prinse cu putere trupul şi-l trase la lumină. Îl ridică în locul cel mai înallt de pe stîncă şi privi în jur.
Ceilalţi reuşiseră să redreseze o barcă micuţă de salvare şi se apropiau de stînci. Le făcu semn să-i atenţioneze de capcana din adîncuri dar ei dovediră că ştiau bine locul. Prin manevre iscusite ajunseră într-o parte a stîncii de unde îi puteau lua pe cei doi. Păstrînd cu greu un echilibru precar se-ndreptară spre mal. În urmă monstrul se zvîrcoli, şuieră şi mugi...
Pierdu merticul marea cea neagră aproape de ţărmul pustiu.