Manolescu Gorun -- La rădăcina Gorunului -- proza

Cu săptămâni în urmă, Gorun Manolescu mi-a trimis un manuscris numit “Eseu despre sursele cunoaşterii în logica Budistă”. Volumul, apărut la Editura "Cartea Universitară", s-a epuizat înainte măcar de a fi făcut public, adică de a fi intrat în librării (cred că au mai rămas 30 de exemplare), o retipărire a sa fiind în curs. Acest interes în jurul teoriilor lui Gorun Manolescu datează deja de câţiva ani şi el a fost trezit de prezenţa sa activă în mediile filosofice virtuale şi ca redactor şef al revistei Noema.

Personal îl cunosc pe Gorun de câţiva ani buni, de când am venit în contact cu ideile sale pe websiturile Ro-filosofia, Mental Screen, Discuţii sau Agonia.

Focusul său asupra Budismului mergea în tandem cu cercetarea febrilă pe care o făceam la vremea aceea în istoria imageriei mentale şi a avut o influenţă de netăgăduit asupra aplecării mele spre studiile filosofice budiste.

Pentru a nu fura surpriza cititorului la citirea eseului “Despre sursele cunoaşterii în logica Budistă”, am să prezint doar câteva comentarii paralele provocate de lectura materialului, prevenit fiind de stilul şi personalitatea fascinante ale lui Gorun Manolescu. El este un spirit neliniştit, care a acumulat în timp o tensiune de "love and hate" a tendinţelor post-moderniste contemporane, fapt ce îl face să respingă atât direcţiile încarcerante ale raţionalităţii iluministe, cât şi zgura pozitivismului empirist, şi să apeleze din "celula" condiţionărilor impuse de contextul cultural Occidental la contextul cultural Extrem-Oriental printr-o "depoluare lucidă", cum mărturiseşte el însuşi într-un număr recent al revistei Egophobia. Acest demers nu este lipsit de riscurile unui esoterism pe care Gorun şi-l asumă în mod conştient.

"The Tao of Physics" a lui Fitjorf Capra, publicat în 1976, a avut o influenţă imensă în convergenţa dintre fizica cuantică şi filosofia Budistă, şi a condus, la sfârşitul secolului trecut, către o cercetare fără precedent în câmpul ştiinţelor conştiinţei şi ale epistemologiei, culminând de curând cu câteva întâlniri şi dezbateri de mare interes între Tenzin Gyatso, cel de-al 14-lea şi ultimul dalai lama, şi oamenii de ştiinţă.

Tradiţia filosofică occidentală, orientată spre "exterior" şi înclinată spre precizie analitică, a crezut mult timp că ajunsese să colonizeze tărâmul cercetării filosofice al logicii în faţa filosofiei orientale, care părea preocupată de auto-cunoaştere spre "interior" prin parabole şi paradoxuri, mituri cosmogonice, metafore sau paradigme. Se uita, desigur, faptul că gândirea filosofică din antichitatea greacă a avut ca punct de plecare tot mitologia şi o maturizare a speculaţiei metafizice, rezultată din ea, a condus la formularea teoriilor clasice despre cunoaştere. Abia după 1880, studiile de logică indiană au început să îşi găsească locul şi aprecierea în studiile filosofice europene, printr-un proces dificil şi complicat de decopertare a unor texte vechi de peste o mie de ani.

Dar să revin la preocupările noastre.

Noua sa carte, “Eseu despre sursele cunoaşterii în logica Budistă”, ar fi putut fi numita tot atât de bine “O picătură într-un ocean”. Nimic nu poate susţine mai bine aceasta idee decât auto-caracterizarea poetică pe care şi-o face autorul, ca o posibilă continuare a unei descrieri de Fitjorf Capra: 'Dacă (EU) sunt o concentrare de "energie", în interiorul unui "ocean energetic", un fel de insulă, dar care nu "pluteşte" la suprafaţă, ci se află în interiorul oceanului, nefiind aparent fixată de nimic, ci într-o continuă mişcare în raport cu alte "concentrări" similare, atunci "văd", jur-împrejur, cum apar şi dispar instantaneu "flash"-uri "energetice". Devenind conştient de "integrarea" mea în "ocean" voi "vedea" cum astfel de "flash"-uri apar nu numai jur-împrejurul meu, dar chiar în mine însumi, schimbându-mă neîncetat deşi, aparent, rămân acelaşi. Şi mai "văd" cum în jurul meu alte entităţi asemănătoare mie se ivesc, se schimbă şi apoi dispar şi "ştiu" că, solidar cu ele, mă nasc şi dispar, mă nasc şi dispar în mii, miliarde de "flash"-uri "energetice" care constituie chiar "apa" ce mă înconjoară - acest TOT întreţesut, (EU) fiind doar o "picătură" din el'.

Aceasta splendidă metaforă, izvorâtă din experienţa pe care o trăieşte Gorun Manolescu în cei peste 30 de ani de când se ocupă de studiul Budismului, este ancorată printr-un lineaj direct de ideea de "implicate order" a lui David Bohm şi de doctrinele spirituale non-dualiste, care vedeau în univers o ţesătură infinită de relaţii şi manifestări din care omul face parte integrantă.

În fapt, una dintre cele mai cunoscute doctrine ale Budismului chinez si japonez, Avatamsaka Sutra, (cunoscută si sub numele de "Flower Garland Sutra") conţine "The Jeweled Net of Indra", un model fascinant în care universul este reprezentat ca o reţea complexă, o plasă, ale cărei noduri sunt perle ce se reflectă nu numai pe sine sau unele în altele, dar oglindesc în ele întregul Cosmos ad infinitum. O analogie cu unele teorii ştiinţifice contemporane din fizica cuantică, comportamentul neuronilor sau modul de funcţionare a internetului este imposibil de scăpat.

Oricine este familiar cu biografia lui Buda, ştie că învăţăturile sale au fost orale, că ele au vizat, în primul rând, o reformă socială şi etică de eliminare a mizeriei şi durerii umane prin pace şi iluminare şi, în ultimul rând, suportul unor speculaţii metafizice.

Dintre învăţăturile lui Buda se disting "The Four-Noble Truths" , "The Noble-Eightfold Path" şi "The Doctrine of Dependent Origination", pe baza cărora s-au dezvoltat teoriile Karmei, ale impermanenţei şi ale non-egoului, teoria cauzalităţii eficiente, ceea ce a dus după moartea lui Buda la formarea a zeci de scoli de gândire şi interpretare filosofică.

În acest context, Gorun Manolescu s-a aplecat nu întâmplător asupra surselor cunoaşterii în logica budistă. Aceasta nu numai pentru faptul că operează cu termeni structurali şi oferă un sistem de raportare mai direct şi sistematizat, ci şi pentru faptul că ele aruncă o lumină directă asupra conceptelor de Eu, Existenţă, Conştiinţă umană sau validitatea cunoaşterii. Eseul său a fost scris cu foarte multă economie şi Gorun Manolescu s-a limitat conştient la strictul necesar al referinţelor, care apar mai mult ca o aluzie interpretativă şi, cred eu, interpretabilă, justificând în mare măsură unele sugestii şi deducţii, nebănuite probabil nici măcar de autorii lor. În propria sa dezvoltare, cum mi-a mărturisit Gorun, 'istoria nu-i ceea ce s-a întâmplat, ci ceea ce "vedem" azi că s-ar fi putut întâmpla şi chiar "se întâmplă" peste veacuri', într-un 'spaţiu gol, devastat deja de alţii'.

Demersul său în spiritul gândirii orientale, în care raţionamentul analitic este dispreţuit de tradiţie, apare într-un fel ca o evadare din contextul nostru cultural şi o plasare a minţii cititorului într-un stil sintetic de exprimare şi înţelegere, uneori metaforic şi paradoxal, foarte apropiat de concizia textelor existente în cultura Extremului Orient. Modul în care operează Gorun pe acest teren minat de studii docte este de-a dreptul dezarmant.

Am să continui în spiritul "comentarial" inspirat de 'Sursele cunoaşterii în Buddhism', care aduce în prim plan ideile unor logicieni indieni de geniu pe care Stcherbatsky, un iniţiat incontestabil în filosofia Budistă, le-a prezentat gândirii occidentale.
Cunoaşterea lumii este intermediată de prezenţa noastră în ea. Acest lucru creează un fel de incoerenţă conceptuală pentru că în realizarea ei noi trebuie sa fim în lume şi cumva separaţi de ea; pe de altă parte, procesul de percepere a lumii este departe de a fi un "dromos unidirecţional" al luminii reflectate de obiecte asupra retinei noastre. După descrierea lui Stcherbatsky, condiţiile "cunoaşterii valide" depind de primele momente de "awareness" în care flashuri auto-reflectante răsar în mintea noastră. Ce urmează nu este decât o repetare, "o operaţie a intelectului" care (re)produce / construieşte o imagine artificială a obiectului cu ajutorul imaginaţiei, dar care nu este cogniţie, ci re-cogniţie. Aceasta face ca noi să trăim două realităţi, o realitate pură, absolută, ultimă sau transcendentală, compusă din instantanee, blitz-uri fără poziţie în timp şi spaţiu, şi o realitate empirică, indirectă, compusă din imagini obiectivizate de noi în timp, poziţie în spaţiu şi calităţi sensibile sau abstracte. Dar operaţiile intelectuale prin care este construită imaginea obiectelor sunt subiective, pentru că ele sosesc după momentele de "awareness", de unde se poate trage concluzia ca toate imaginile sunt iluzii transcedentale şi, în consecinţă, nu exista realitate transcedentală.

Cercetările contemporane în domeniul conştiinţei au condus la investigaţii care se aseamănă într-un fel cu lumea realităţii din comentariile lui Dharmakirti şi Dignana. Întrebarea majoră care se ridică într-o asemenea analiză este dacă lumea pe care o vedem în jurul nostru este reală sau doar o simplă copie a lumii prezentate de creier conştiinţei noastre, ca prelungire a datelor prezentate de simţuri?
Aici nu pot să omit aportul scolii americane reprezentaţionaliste, din care l-aş aminti pe Steven Lehar sau aportul lui Zenon Phylyshyn sau Steven Kosslyn, fără de care acest comentariu poate că nici măcar nu ar fi avut loc. Gorun Manolescu a încercat în câteva rânduri să mă prevină asupra condiţionării mele de studiul imageriei mentale, pentru faptul că "imaginea mentală" în viziunea sa, deşi este foarte apropiată de procesul de "percepţie pură" este doar o primă etapă a construcţiei intelectuale, ce poate conferi un grad iluzoriu percepţiei prin simţuri.

N-am să intru aici in detaliile acestei mici controverse între noi doi, deşi să spun sincer, le văd de neocolit atunci când se vorbeşte de "percepţie pură", care nu poate fi izolată ca un concept filosofic fără suportul contribuţiei imense aduse de psihologia cognitiva contemporană şi studiul percepţiei umane.

În faţa ideilor pline de sugestii din cartea lui Gorun, ar fi dificil să epuizez, într-o simplă prezentare, bogăţia subiectului de "percepţie validă".
Permanenţa şi stabilitatea lumii, pe care o percepem direct prin simţuri, este o realitate atât de "palpabilă" şi incontestabilă încât orice speculaţie care ar implica ideea că suntem victima unei iluzii este privită cu suspiciune până şi de cea mai liberală minte ştiinţifică. Se pare însă că există mari probleme de interpretare logică a percepţiei, pentru că noi avem experienţa obiectelor lumii vizuale, în exterior, în afara noastră, şi nu în creier, unde se presupune că este localizată starea neurofiziologică. Soluţia kantiana la acest paradox a fost aceea că noi putem avea experienţa lumii exterioare prin efectele ei asupra lumii fenomenale din interior şi această experienţă nu este lumea în sine, ci o replică internă a proceselor perceptuale care au loc în capul nostru.

“Eseu despre sursele cunoaşterii în logica Budistă” este un studiu care se remarcă prin simplitate sintetică într-un domeniu foarte complex şi complicat, cu idei disputate de zeci de scoli de gândire şi comentarii care se prelungesc de-a lungul secolelor până în ziua de astăzi, fiind o incursiune în care Gorun Manolescu combină reflexii filosofice şi psihologice cu investigaţii conceptuale comparative şi ne familiarizează cu informaţii din surse de prima mână. În acest context, publicarea cărţii sale suplineşte un gol imens în câmpul cercetărilor filosofice româneşti actuale, preocupate obsedant fie de fenomenologie, Heidegger în special, sau de filosofia analitică, Jerry Fodor şi Wittgenstein în particular.

*******
Textul de mai sus este reproducerea, cu acordul autorului, a comentariilor lui Adrian Ioniţă (SUA, L.A.), publicate în 'Egophobia' # 13, pe marginea textului meu apărut la editura "Cartea Universitară".

Adaug în încheiere cele de mai jos.

În primul rând, îi mulţumesc lui Adrian pentru cuvinte frumoase inserate în Egophobia pe marginea textului meu, poate nu pe deplin meritate.

În al doilea rând, la cererea editurii şi fiind eu însumi conştient de un anumit "esoterism" al lucrării publicate, acuzat elegant şi de Adrian, anunţ că lucrez la o a doua ediţie, mai extinsă şi, sper, mai explicită.

În fine, adaug că deşi cultura Extrem-Orientală mă preocupă de 30 şi ceva de ani, până mai de curând am avut reţineri serioase să pun ceva pe hârtie despre ea şi, cu atât mai mult, să şi public. S-a strâns, între timp, în biblioteca mea, un volum destul de mare de texte (multe dintre ele fiind cărţi de o autoritate de necontestat şi nu literatură de popularizare de proastă calitate, deformatoare, produsă pe bandă rulantă în contextul nostru cultural de diferiţi "guru" autohtoni sau de import). Acum am trecut la o primă încercare, depăşind cu greu reţinerile mele. Iar acestea cred că au fost şi sunt încă justificate de cele ce urmează.

O veche poveste Zen spune ca la un Maestru al Maeştrilor (i.e. un "Iluminat") tot veneau unii si alţii sã punã tot soiul de întrebãri. El, de obicei, tãcea. Dar avea alături, tot timpul, un anumit discipol, foarte doct, care dãdea rãspunsuri, extrem de documentate, din diverse Scripturi. La un moment dat, unul dintre vizitatori, dupã ce primise un astfel de rãspuns, s-a adresat Maestrului: Extraordinar, discipolul tãu trebuie sa fie foarte aproape de Iluminare !. Răspunsul Maestrului a fost: Fii serios! Citeşte prea mult !.

Recunosc cã sunt, în continuare, oarecum în situaţia discipolului din poveste. Oricât este (omeneşte) posibil sã citeşti despre un alt context cultural, strãin celui din care faci parte, este destul de greu sã te "transpui" în respectivul context şi apoi sã te detaşezi de amândouã pentru a-ţi exprima propriul punct de vedere, îndeplinind astfel condiţia cartezianã: sã ' nu accept niciodatã nici un lucru ca adevãrat, pe care sã nu-l fi recunoscut în mod evident ca adevãrat'. Dar meritã sã încerci asumându-ţi riscul.

Gorun Manolescu