Manolescu Gorun -- Wittgenstein şi Jocurile de limbaj -- proza

0.

Jocuri de limbaj. Iată o sintagmă esenţială a “Cercetărilor filosofice” [1], cunoscute şi ca “Wittgenstein II”. Spre a le deosebi de “Tractatus Logico-Philosophicus” sau “Wittgenstein I”.

1.

Doctrina lui Witt. I este clădită pe ipoteza că există o corespondenţă precisă între limbaj şi lume. Deci limbajul oglindeşte proprietăţile formale ale lumii [2] (structura ei). Lăsând-o neschimbată [3].

O astfel de doctrină este complet dată peste cap de Witt. II. Prin introducerea jocurilor de limbaj. Care, departe de a lăsa lumea aşa cum este, o re-creează.

2.

Dar, ce sunt jocurile de limbaj?

Filosofii, în general - şi Wittgenstein nu face excepţie – îşi creează, adesea, propriul vocabular. Dând înţelesuri proprii termenilor şi frazelor uzuale, în cadrul unui sistem de gândire specific.

Cititorului obişnuit sintagma “jocuri de limbaj” îi poate provoca o neînţelegere. El poate presupune că “jocul de limbaj” înseamnă “joc de cuvinte” (în sensul în care lumea se joacă cu cuvintele pentru a se distra).

Wittgenstein a numit variatele tipuri de enunţuri, câteva dintre ele identificându-le exemplificativ, jocuri de limbaj. Iată o listă de astfel de enunţuri puse în evidenţă de el:

A da ordine şi a acţiona potrivit ordinelor;
A descrie un obiect după înfăţişarea lui sau după măsurători;
A construi un obiect pe baza unei descrieri;
A relata un eveniment;
A formula presupuneri despre un eveniment;
A formula şi testa o ipoteză;
A prezenta rezultatele unui experiment în tabele şi diagrame;
A născoci o poveste şi a o citi;
A juca teatru;
A cânta melodii ale unor dansuri;
A dezlega ghicitori;
A face o glumă; a o spune;
A rezolva o problemă de aritmetică practică;
A traduce dintr-o limbă în altele….

Din cele de mai sus se vede că atât tipurile de enunţuri cât şi "logicile" asociate , care, de multe ori, nu sunt aristotelice [4], par a fi de ordinul unui infinit (numărabil). Iar faptul că “logicile” asociate nu sunt aristotelice, fac ca premisa adoptată în Witt. I (a se vedea paragraful 1) să fie dată peste cap.

Ceea ce înţelege, prin urmare, Witt. II prin jocuri de limbaj este că fiecare dintre tipurile enumerate pot fi definite în termenii rolurilor, specificând proprietăţile lor şi utilizările pe care le pot avea. Exact în aceeaşi manieră cum jocul de şah este definit printr-un set de reguli care determină proprietăţile fiecărei piese. Cu alte cuvinte, modul propriu în care se mută fiecare.

Este util să facem următoarele trei observaţii asupra jocurilor de limbaj [5].

Prima este că rolurile lor nu sunt legitimate prin ele însele ci sunt obiectul unui contract, explicit sau nu între jucători (asta nu înseamnă că jucătorii inventează regulile).

A doua este că dacă nu există reguli, nu există nici joc, chiar şi o modificare infinitisimală a unei reguli alterează natura jocului, că dacă o “mutare” sau un enunţ nu satisface regulile nu va aparţine jocului pe care ele îl definesc.

A treia este sugerată prin ceea ce tocmai s-a spus: fiecare enunţ trebuie să fie gândit ca o “mutare” în cadrul unui joc.

3.

A treia remarcă ne conduce la primul principiu pe care se bazează metoda ca un întreg: a vorbi este a lupta, în sensul unui joc. Cu amendamentul că, dacă vorbirea cade în domeniul unui agnosticism aparent, nu înseamnă în mod necesar că cineva luptă pentru a învinge. O mutare poate fi făcută şi pentru plăcerea de a inventa: ce altceva este implicat în laboratorul limbajului în cadrul vorbirii curente sau în literatură? Cea mai mare plăcere este în a inventa o frază un cuvânt şi înţelesuri, proces prin care evoluează limbajul la nivelul “ parole”. Dar fără îndoială, chiar această plăcere depinde de un sentiment al succesului învingerii unui adversar – cel puţin un adversar, dar unul formidabil: acceptarea de către limbajul însuşi a conotativităţii.

4.

Această idee a unui agnosticism al limbajului nu trebuie să ne facă să pierdem din vedere al doilea principiu care stă ca un complement al agnosticismului. Şi anume că schimbarea legăturilor observabile din cadrul societăţii sunt induse de “mişcarea” limbajului.

Prin urmare, rolul de bază al limbajului se schimbă fundamental. De la unul pasiv, descriptiv, aşa cum era văzut în Witt. I., el devine unul activ , inovator, ca o consecinţă a jocurilor de limbaj puse în evidenţă de Witt. II.

5.

Este ceea ce, într-un fel, spune şi Baudrillard [6]: “Noi trebuie să prindem în capcană realitatea, noi trebuie să mergem mai repede decât ea. Ideea de a merge mai repede decât propria noastră umbră. Cuvintele merg mai iute decât semnificaţia. De fapt, noi suntem orfani de o realitate care soseşte prea târziu şi care este numai, ca şi adevărul, un raport oficial decalat in timp”
____________________________
Fotografia lui Wittgenstein a fost preluată din Wikipedia de la adresa http://ro.wikipedia.org/wiki/Ludwig_Wittgenstein

[1] Wittgenstein, Cercetări filosofice, Humanitas, 2003.

[2]Acelaşi lucru l - a spus Aristotel, cu multe secole în urmă. Când a înlocuit categoriile platoniciene cu categoriile gramaticale ale limbii greceşti antice.

Astfel, până la Aristotel, "categoriile" (filosofice) platoniciene erau:
• Existenţa (όν);
• Identitatea (ταΰτον) - Diferenţa (έτερον);
• Permanenţa (στάσις) - Schimbarea (κίνπσις),
preeminenţă având Existenţa căreia nu i se opunea nimic altceva.

În schimb la Aristotel apar cu totul alte categorii. Şi anume:
1. Esenţa (οΰσϊα);
2. Cantitatea (ποσν - cât de mare);
3. Calitatea (ποίον - cum e alcãtuit);
4. Relaţia (πρός τί - în ce relaţie);
5. Locul (ποΰ - unde);
6. Timpul (ποτέ - când);
7. Situaţia (κείσθαι - în ce situaţie);
8. Posesia (εϊχείν - ce are);
9. Acţiunea (ποιείν - ce face);
10. Pasiunea (πάσχειν - ce suferã).

Această schimbare reflectă faptul că, la Aristotel, categoriile (filosofice) au fost "suprapuse" pe categoriile gramaticale ale limbii greceşti: esenţa (devenită substanţă) ar corespunde substantivului; calitatea, adjectivului; cantitatea, numelui numeralelor; relaţia, tuturor formelor comparative şi relative; timpul şi locul, adverbelor de timp şi de loc; acţiunea şi pasiunea, verbelor active şi pasive; situaţia, verbelor intranzitive; posesia, perfectului grec, care exprimă acţiunea deja săvârşită .

[3] Mai departe Witt. I introduce o distincţie fundamentală . Cea dintre a spune şi a arăta. Iar faptul că limbajul şi lumea au o structură comună, nu se poate spune cu sens în limbaj. Acest lucru poate, numai, să se arate în procesul utilizării limbajului. Prin urmare reprezentările formale ale limbajului, printr-un meta-limbaj, nu au sens. În acest fel metalimbajul este subminat chiar din interiorul limbajului.

[4] De fapt au şi apărut, mai ales în secolul trecut, o serie întreagă de “logici” mai mult sau mai puţin aristotelice. Plecând de la cele cu terţ inclus (polivalentă, intuiţionistă, fuzzy, cea a lui Lupasco), trecând, mai departe prin: logica acţiunii (Von Wirth cu toate variantele ce s-au dezvoltat ulterior), logica întrebărilor (erotetica)….ca să ajungă azi la aşa numitele “logici paraconsistente” al cărui număr crește exploziv.

[5] Lyotard The Postmodern Condition (1979) publ. Manchester University Press, 1984.

[6] Baudrillard, La Pensée Radicale, Sens & Tonka, eds., Collecion Morsure, Paris, 1994.