Nu prevăzusem că, dupa închiderea fabricii, autobuzele ce legaseră cândva oraşul “puternic industrializat” de siliştenii aflaţi la câţiva kilometri se răriseră într-atât. Pierdusem două ceasuri bune în gară, punând întrebări puţinilor navetişti morocănoşi, degeaba, nimeni nu ştia cum se poate ajunge în satul acela. Dormisem pe apucate iar oboseala făcea frigului tot mai pătrunzător. Becurile roşiatice de pe stâlpi mai licăreau încă, inutile puncte de suspensie între noapte şi zi. Lumea zăcea unduind într-o tăcere ca o apă stătută, subţiată de câte un claxon ori de câte un cuvânt singuratic prăvălite-n ea, redesenându-se apoi, concentric. Ghemuită în sala de aşteptare, aţipeam scurt, cu fruntea în palme, în vreme ce noţiunile de timp şi spaţiu cert îşi pierdeau consistenţa. Nu mai distingeam nesomnul de febră în zumzetul surd din timpane.
Apăi îs Dacii care merg acolo, domnişoară, nu-s taxiuri, pe la noi nu se există taxiuri. Da’ vă duc ei, dacă vă-ntelegeţi la preţ, cer mult, hoţii, îmi explică, alene, impiegatul de mişcare, un slăbănog întrupat parcă din pereţii tremurători ca o gelatină. Când încep să vină? accentul meu străin zgârie nepăsarea din jur, dimineaţa vătuită, privirea goală a femeii care s-a oprit din măturatul pardoselii şi se-ncovoaie sub o tuse uscată. Impiegatul nu-mi răspunde, se repede afară, culege câteva pietre de pe terasament şi le-aruncă, înjurând, într-un câine ivit de după vagoane. L-a atins, animalul chelălăie fugind, el râde înfundat si rămâne în dreptul usii, învârtind două pietre-n palmă ca pe nişte zaruri. Mă ridic şi eu, cu frigul gâlgâindu-mi în carne. Slăbănogul se răsuceşte spre mine, încet, un timp lung cât un câmp pustiu, până-i pot vedea chipul încreţit în rânjet. Îşi ţine ochiul drept închis. Cel stâng, verde sticlos, mă cerne pieziş, apoi întârzie scurmând o vreme norii îndesaţi deasupra plopilor. Îşi vâră trei degete sub gulerul vestonului, îşi scarpină gâtul, cască. Apăi mai aveţi de aşteptat vreun ceas jumate, până vine acceleratu’ de la Bacău, atunci apar maşinile, da’ vine ploaia acuş, zice el apăsând ultimele cuvinte cu ciudă, şi ochiul celălat i se deschide, într-o tresărire, mare şi lacom, în el se scurge gara, intră marfarul uitat pe linia a patra şi femeia cu tusea ei cu tot. Rămâne aşa câteva secunde, pe urmă oblonul pleoapei îi cade inert şi obrazul zvâcneşte spre tâmplă, trăgând după el colţul gurii. Gingia i se dezveleşte. Alb-vineţie. Ochiul lui drept e mai albastru decât haina mea albastră. Haina mea a prins mirosul de ouă clocite al personalului care m-a adus, lent ca-ntr-un coşmar, până aici. Izul acela mi se prelinge pe sub bluză, ţurţure înmuiat. Şi până atunci crezi mata că nu-i chip să ajung? Apăi domnişoară pe jos nu te poti duce cu bagaju’ aista că-i drumu’ la deal şi nu-mi pari învăţată. Da’ dacă-i grabă, trage mata o fugă până-n piaţă, că-i colo peste drum, şi-ntreabă de Florica lu’ Mihai, ea are căruţă şi-i din Silişteni, îi venită să aducă grâu de vânzare ş-apăi la ora asta cam l-o terminat , zi-i că te-o trimis Ion Ceacâru, noi suntem oleacă de neamuri. Da’ mata de-a cui eşti, din Silişteni? Îi răspund din mers, aud un “aha, apăi să fii sănătoasă” în urma mea şi, bâjbâind prin amintiri, nimeresc piaţa, tupilată printre blocurile amorţite-n coaja tencuielii lor zoioase. În culcuşul luminii de octombrie, oraşul lâncezeşte, caricatural, paralitic.
Florica nu venise, o fetişcană mă îndrumă spre un ins cărunt şi voinic. Bărbatul ei. Florica o rămas acasă că avem păpuşoi de dejghiocat, mă lămureşte nea Mihai, luându-mi geanta din mână şi aruncând-o-n căruţă, după ce-i spusesem a cui sunt, de ce-am venit, unde stau acum şi ce am de făcut la Silişteni. D’apăi îi bun, săracu’ moş Alisandru, îi bun că te-ai gândit să-i faci pomenirea, drăguţă, c-apăi el te-o crescut, el cu mătuşa Maria, eu te ştiu de când erai mititică da’ nu te-am mai cunoscut, mata erai la şcoală cu Veronica mea, acu’ ea-i la Bacău, lucrează felceră la un dispensar veterinar, o mai ştii mata pe fata mea? N-o mai ştiu, dar îngaim că-mi aduc aminte, oricum nea Mihai nu mă mai aude, chiuie şi biciul cade mustrător peste crupa cailor. Animalele-şi tremură scurt pielea şi-o pornesc la trap. O vreme, doar potcoavele lor pisează încremenirea locului, ca-ntru-un mojar enorm. Vine ploaia, zice el cu o resemnare incoloră, pişcând iarăşi spinarea iepei, diii, boala dracului, are-un picior beteag, suie greu la deal. Căruţa începe să se hurduce puternic, ieşim de pe drumul asfaltat şi-o luăm pe scurtătură, pe bolovănişul Lipovenilor. Lumea miroase a frunze arse şi-a brumă. Nea Mihai prinde poftă de vorbă. Îmi povesteşte despre bătrânii mei, despre ai lui, despre ploile neostoite care-au venit prea târziu, despre fabrica închisă şi despre “privaţii” noi din sat. Nume de care auzisem cândva, demult. Aici istoria se trăieste intens, între hotare înguste. Plecaţii devin fum ori statui. Şi mama matale, tot departe? mare păcat că s-o-nstrăinat aşa, d’apăi acuma de pe-aici tot mai multă lume se duce, drăguţă, care pe la oraş, care-n Italia, care pe unde-apucă. Mai rămânem noi, aiştia moşnegi, că ne-am învăţat cu munca şi cu ograda, ş-apăi trebuie să aibă nepoţii unde să vină, vara. Mata ai copii? N-am, nea Mihai. Eh, după cum le rânduieşte Dumnezeu la fiecare, drăguţă, io-te Veronica mea are trei, băieţi buni, cuminţi, cel mare acuş intră la liceu.
De pe creasta dealului, satul prinde contur, săltându-şi ca pe nişte căciuli stogurile maronii de lucernă. Vocea lui nea Mihai urcă şi coboară, învelindu-mă a somn. Totul pare nou şi cunoscut totodată – un sfârşit de poveste pe care nimeni n-a mai avut vreme să-l depene. Stâlpul ăsta încă mai are deasupra un cuib de barză. În stânga, heleşteul de culoarea oţelului, parcă micşorat în malurile lui mlăştinoase. Un cârd de gâşte ţipă din nevăzut, caii se smuncesc fornăind. Vizitiul îi linişteşte strângând binişor de hăţuri. Acum tace şi el. O bură de ploaie ne-învăluie, înţepătoare. Mi-e gura amară iar mâinile mi s-au încleştat pe drugii de lemn ai căruţei. Oare timpul ţi se poate prelinge prin oase, greu, fierbinte, toropitor? Dâmbul Şchiopului se iveşte de după cotitură, rest de pădure din care s-au păstrat câţiva salcâmi. În margine, fusese cândva un conac, bunicul spunea că l-a ars un trăznet căzut într-o noapte de Sfântu Ilie, până ce-a rămas din el numai o movilă şi fântâna, cea mai adâncă din tot satul. Fântâna mai este, cumpăna ei ţinteşte spre cer ca un braţ întins. Ochii îmi ard, strâng pleoapele, lumina se transformă-n perdea de ace multicolore. Nu, nu curgător…sfărâmicios. Da, timpul se poate sfărâma asemeni unui bulgăre de lut. Anii n-au fost, n-ai plecat, n-ai iubit, n-ai minţit, creşterea e o iluzie, adevărul a rămas aici, imulabil, necruţător. Şi-atunci, ce ţi-ai purtat prin lume, ce-au muşcat ceilalţi din tine, ce-au îmbrăţişat, ce-au părăsit? Umbra, minciuna, fricile şi vorbele. Pojghiţa…
Apoi…Apoi uguitul acela se rostogoli spre mine, înşurubându-mi-se în carne, ogoindu-se în cuibul timpanului. Lentă destrămare de vis mai întâi, se înălţă, uuu-uuuuu-uuuuuuu, pe urmă iar se şlefui în cântec, se-afundă şi iar săltă viu, tril aspru de pasăre singuratică. Se împlinea în liniştea dealului, se spărgea în ecouri mărunte, se întorcea în aşchii spre noi. uu-uuu, floare floare floricică zâna mamii mititică roua roua se aşază şi te curătă de rele şi te apără de iele uuu uuuu uuuuu puiu mamii puuu-uu-uuui…uuu uuuu…Ce se-aude, nea Mihai? Omul scuipă cu sete şi suduie-n şoaptă, iar o ieşit nebuna. Care nebună? Despina. Mi-o arată cu vârful biciului. Mogâldeaţă culcată pe-o parte lângă ghizdul fântânii, legănându-se încet, cu mişcări egale. Cu palmele şi-a îmbrăţişat umerii, de parcă ar feri ceva adăpostit la piept, sub coatele încrucişate. Uuu-uuuuu-uuuuu… Nea Mihai încetineşte şi-i strigă “du-te-acasă, Despină, du-te-acasă că te-aşteaptă fata”. Femeia tresare, se ridică-n picioare dintr-o săritură, bălmăjeşte ceva către noi şi-o ia la fugă spre vale, clătinându-se, cu mâinile nedezlipite de trup. Picioarele desculţe i se aud lipăind în pământul ud şi urmăresc o vreme basmaua ei roşie, pată de culoare pierzându-se în şerpuiri dezordonate. Strigătelor ei tot mai mici le răspunde un câine, urlând lupeşte, sugrumat. Că nu se mai îndură Dumnezeu de ea, păcatele ei de amărâtă, murmură nea Mihai apoi biciuie fără milă caii, hiiiiii, grijania voastră de holere, haidaţi că la iesle şi la hodină vă mân.

Căruţa mă leapădă cu geantă cu tot în centru, la magazinul Nataliei, iar puţinul rămas până la poarta ştiută se lungeşte de parcă aş păşi înapoi. Mirosul acela binecunoscut. Pământul aburind încet, ca un ulcior cu lapte abia muls. Gardurile strâmbe, bătându-şi joc de rostul lor de împrejmuire, cu şipcile rărite, din spatele cărora câini înnebuniţi de lanţ latră a nimic. Case pitite printre pomi şi stive de coceni. Ici colo câte un copil, câte un bătrân urmărindu-mă în tăcere. Singurătate lipicioasă ca un melc abia ieşit din cochilie.Trecutul îmi intră-n piele, vâscos, scuturându-se din crengile pomilor, din streşini, îmbălsămând aerul acela amorţit ca un somn din care nu te poţi smulge. Biserica şi apoi şcoala veche, abandonată de multă vreme. Prea puţini copii, decretase inspectoratul, cei rămaşi să meargă la şcoala mare din comună. Dudul uscat, pe jumătate căzut peste acoperiş, rugii bolţii de vie împutinaţi. Poarta e înţepenită în pământul moale, pun umărul şi-o ridic, ea oftează cu toate duminicile pustii înviate-n scândurile acoperite de licheni verzui. Iarba s-a topit, necosită. Pereţii de lut sunt ciuguliţi de păsări. Mă-nalţ pe vârfuri şi caut cheia, după ghiveciul cu un vrej de muşcată prins sub grindă. Nu-i, uite că Baba Tinca a uitat de venirea mea. Dau ocol grădinii şi-o găsesc şezând pe prispă. Uşuie găinile, aceeaşi voce tăioasă care băga boala-n noi, când ne prindea la vişini. Umărul bolnav e ceva mai lăsat. Desface porumbul. Sub pielea mâinilor venele îi joacă, funii albăstrii noduroase. Îşi duce palmă la frunte când mă vede şi se ridică anevoie, râzând, hehehe, o venit fata, săraca, da’ tare înfrigurată mai eşti, mămucă. Baba Tinca e surdă, vorbeşte tare şi râde cu toată gura şi cu toţi dinţii „puşi la oraş” de către băiatul ei care-i doctor. Nimeni n-a reusit să o convingă că asistent medical înseamnă mai puţin decât doctor. Tractorişti, îngălaţi şi fudui, ce ştiu ei, îmi zicea cu năduf despre cei care îndrăzneau să-i batjocorească feciorul.
Bucătăria ei miroase a ţoale vechi, a praf, a cimbru uscat şi-a borş acru de putină. Pe plită fierbe ceva. Bătrâna se apleacă ţinându-se de şale şi suflă-n vartă. Are aragaz, tot de la oraş, dar stă nefolosit, acoperit cu un mileu cusut de mână: o fată şi un fecior privind în jos fără expresie şi dedesubt cuvintele „la fântână la izvor se-ntâlneşte dor cu dor”. Un motan stă covrigit peste pernele de la capătul patului şi miorlăie alintat când ne vede. Căldura şi mirosurile mă toropesc. Sângele prinde să-mi bată toaca în tâmple. Mă cuibaresc lângă motan şi abia mai aud, tot mai de departe, paşii târşiţi ai Babei Tinca şi glasul ei ascuţit. Apăi ţi-o fi foame, mămucă, şi borşu aista nu-i gata. Eu mă gândeam c-ajungi abia diseară, cu maşina, cu ce-oi fi venit mata pe aşa vreme păcătoasă? să-ţi fierb nişte lapte...
Tavanul se lasă peste mine ca o răsuflare fierbinte.



Nu intru acolo, zicea Danu, şi mă-mpingea peste şindrilele fărâmiţate. Tălpile mi se afundau în moliciunea lor cu miros de rânced. Nu intru, nu intru, nu intru, ţopăia când pe un picior, când pe altul şi-i tremura buza acoperită cu puf timpuriu de mustaţă. Du-te tu, eşti mai mărunţică, pe tine nu s-or mânia, acolo, lângă strana întreagă să cauţi. Îi auzeam pe ceilalţi hohotind şi hârjonindu-se şi nu-i puteam vedea. Lumina era cenuşiu-lăptoasă, înţesată de pulberi. Vocile veneau, parcă, tare de departe, încercam să ajung la ele dar ele fugeau, făcându-se tot mai subţiri, strigându-mă stâlcit pe nume. Mă duc, Danule, mă duc, da’ să nu-i spui lu’ bunicu’. Du-te, icoana-i acolo, acolo, icooooaaaannnnaaaa...se lungea cuvântul, jucându-se cu razele filtrate printre bucaţile de draniţă. Mă strecurasem printre ruine şi începusem să cresc, eram mare, tot mai mare, aveam mâini care puteau scormoni sus, după lilieci. Îi culegeam ca pe fluturi, de marginile aripilor, şi ei se uitau la mine cu ochii mustrători, cu ochii bunicului. Oftau cu oftatul lui când îi împătuream grijuliu şi îi aşezam în buzunar. Mi-era milă de ei şi plângeam dar trebuia să-i adun, altfel nu puteam ajunge la icoană. Nu mă mai puteam mişca, atât de mult crescusem, mă strângeau grinzile şi mă împungeau piroanele ruginite iar liliecii creşteau odată cu mine, până s-au făcut cât stăncuţele şi n-au mai încăput în buzunare. Acum zburau în cerc prin faţa mea şi mutau, cu vârful aripilor, tavanul prăvălit. Începusem să ţip, îmi acopeream părul care se făcuse lung şi se încâlcise printre pânzele de paianjen, îi strigam pe ceilalţi ţineţi acoperişul, o să cadă peste icoană, dar nu mă auzea nimeni, poate că-i înghiţiseră liliecii, uite-i, au toţi guri ştirbe de oameni bătrâni şi au început să croncăne şi să râdă. Se strâng în jurul meu ca un vârtej, nu, ei sunt ciclonul care ne-a dărâmat, atunci, biserica de draniţă şi mă poartă cu ei, ieşim printr-o spărtură mică, s-a înnoptat şi mă duc aşa, într-un cilindru neguros de aripi, peste lanul de lucernă, peste grădină. S-a copt via, îl aud pe bunicul, trebuie să adunăm strugurii şi-i strig să mă coboare de acolo, strig cât pot, vin şi eu cu voi bunicule icoana e acolo n-am putut să ajung bunicule liliecii... Nu mai am glas liliecii râd se prefac în grauri apoi în mărunţi fluturi albaştri, nu-ţi fie frică, îmi spune bunicul, nu plânge, la anu’ o să culegem via amândoi, şi se ridică până la mine, mă ia dintre fluturi şi mă duce pe umeri, aşa mare cum sunt, până sub mărul ionatan din livadă. Eşti udă toată, îmi spune şi glasul nu mai e al lui, e al Babei Tinca, parcă o şi văd, trăgându-şi basmaua peste părul alb şi simt cum îmi şterge fruntea cu o aripă de liliac. Aş vrea să ştiu unde s-a dus bunicul şi de ce aripa aceea e brodată cu flori roşii. Nu, mai bine mă prefac că dorm, ea nu trebuie să afle că am fost în biserică, oare ce s-o fi întâmplat cu Danu şi cu ceilalţi, mă-ntreb, oare icoana a rămas acolo sau...?
aprinde candela de sub icoană, spune Baba Tinca, şi dezbrac-o, eu nu mai am putere, of, cum se mai zbate, acu’ aduc oţet, Doamneee, cum arde ca focu’ fătuca asta...O pisică trece pe lângă mine şi mă atinge, tot trupul mi-e plin acum cu blană de pisică şi mă ustură, mă frige, urlu fără glas, am un cap uriaş de pisică, în loc de unghii am mustăţi lungi de pisică, simt lumea prin firele lor, mă zvârcolesc să ies din blana de pisică, mi-e mică mă strânge mi-e cald ud si rece peste mine răcoare văd o fântână şi o femeie cu basma roşie aplecată peste marginea ei din fântână ies lilieci roşii, ca o carne, ca o rană proaspătă, ea plânge încet şi cântă să nu cadă să ajung să o opresc trebuie să alerg să alerg să... două mâini tari îmi prind umerii, mă ţintuiesc şi mă frământă. Iar pun peste mine aripi de lilieci, asta o să-i facă bine, o s-o liniştească, ai să vezi, zice o voce de bărbat. Bine-ar fi, da’ eu tot am să-i fac de deochi, s-o fi uitat careva cu ochi rău la ea. Mi-e frig, spun, şi parcă mă aud pentru prima oară, da, mămucă, zice Baba Tinca, ai arşiţă în tine, ţi-am făcut frecţie, înghite mata pastila asta şi dormi o ţâră, te-oi trezi oleacă mai târziu să mănânci ...că tare rău ai mai visat şi te-ai zbuciumat, mămucă, acu’ îţi descânt, te-or fi deochiat pe drum, cine ştie, ducă-s-ar pe pustii, vai inima mea, că rău ne-ai speriat...