Alunecare.
Coamele uriaşe ale norilor albi se învolburează din nou la orizont. Jos, printre firele înalte de iarbă, mă scald în lumina diafană a cerului. Pot sta aşa, fără să mă mişc, ore întregi, cu mâinile îngropate sub cap, privind la insulele imponderabile de puf ce se scurg pe deasupra mea. Formele lor mereu schimbătoare recită pe mii de voci noi şi noi istorii enigmatice fără să obosească vreodată. Alături, destul de aproape, se aud valurile înspumate care mângâie plaja. Îmi imaginez că apele mării se contopesc la orizont cu infinitul, două nuanţe de albastru, asortate la unison. Dacă reuşeşti cumva să înoţi până acolo te poţi înălţa imediat în aerul cald, printre râurile de eter. Deşi nu te pot vedea, ştiu că eşti undeva acolo sus, cu aripile întinse, privind spre pămînt. Poate chiar în spatele norilor care alunecă în continuare tăcuţi prin aerul efervescent al soarelui de la zenit. Şi aş vrea să îmi crească şi mie aripi lungi şi puternice care să ma avânte spre abisurile albastre, unde să te pot întâlni. Ştiu că eşti tristă, deoarece apari plângând în fiecare noapte în visele mele. Ştiu că eşti celălalt eu al meu şi că nu voi fi fără tine un întreg niciodată aici, pe pământ. De aceea trebuie să te întâlnesc curând. Mai ales acum, când cea de-a mia vară a început.
Gao!
În fiecare zi vin aici să privesc la mereu schimbătorul cer. E un deşert de oameni în juru-mi. Plaja e alături, la doi paşi, şi totuşi nu vreau să mă duc până acolo singură ci prefer să aştept ca cineva să apară şi să alerge cu mine de mână până la valurile înspumate. Am avea timp să ne jucăm printre ele toată dupa-amiaza, să alergăm pe nisipul încins şi să ne spunem reciproc poveşti, iar la venirea serii să ne despărţim spunându-ne cu veselie “Pe mâine!”. Însă nimeni nu vine niciodată aici pentru mine, toţi ştiu că încep să plâng atunci când îmi fac noi prieteni şi preferă să mă evite. Poate că e mai bine aşa... Când obosesc de atâta aşteptare mă ridic şi alerg cu mâinile întinse ca nişte aripi. Îmi imaginez că-mi iau zborul spre castelul nevăzut în care locuieşti.
Nihaha!
Seara, cand mă prabusesc în somn, visez mereu aceeşi lume. Un tărâm plutitor unde am aripi, iar tot ce se poate vedea în jur e albastrul nesfârşit al cerului. Insule verzi cu copaci şi castele se rotesc în spirale printre zăpezile norilor iar aripile mă poartă de la una la alta fără efort. Tu eşti tot timpul alături de mine, şi, chiar dacă la început mai plângi, te înveseleşti încet-încet ascultând-mi poveştile. După o vreme nu mai ştiu care dintre noi sunt eu şi care eşti tu. Şi atunci înţeleg că niciodată nu au fost două fiinţe separate ci doar un suflet cu o singură pereche de aripi care aşteaptă de un mileniu o picătură de fericire. Şi că eu, partea de pe pământ, trebuie să fiu zâmbitoare, optimistă, pentru a nu te întrista şi mai tare, pentru ca lumea din jur să continue să existe. Da, voi continua să fiu veselă, voi învăţa să fiu mai puternică. Pentru că ciclul nesfârşit al durerii trebuie să se oprească. Pentru că a sosit, în sfârşit, vremea păcii, a împăcării. Dacă aş fi un pictor talentat, mi-ar plăcea să imortalizez pe pânză, de fiecare dată când vin aici, doar vântul. Vântul pur, nevăzut şi totuşi omniprezent. Vântul care să mă poată ridica până la castelul de dincolo de nori.
Plutire.
Întinsă în iarba înaltă, îmi imaginez că cerul e de fapt jos şi pământul e sus, şi că-mi dau drumul să cad în oceanul infinit, nu mai am nevoie de aripi, propria-mi greutate mă trage către tine, către lumea ta ascunsă. Nu, nu mai putem rescrie istoria, s-au făcut multe greşeli în trecut dar putem măcar înlătura durerea ce planează asupra viitorului. Putem elibera din lanţuri virtuţile care ne-au mai rămas, le putem da aripi care să umple fiece frântură de constelaţie. Iar apoi să le lăsăm să se avânte spre veşnicie, radiind de inocenţă şi iubire. Şi abia atunci sufletele nevinovatelor fiinţe cu aripi ucise cu atâta timp în urmă îşi vor putea găsi şi ele, în sfârşit, pacea.
Destin.
A mia vară a început. Ştiu că te voi revedea curând. Trebuie să fiu puternică şi veselă pentru timpul care mi-a mai rămas aici, pentru ca atunci când ne vom întâlni să am cât mai multe amintiri frumoase pentru tine. Trebuie să îţi dau din puterea mea, să te ajut să trăieşti mai departe, pentru ca lumea să continue să existe, pentru ca speranţa şi timpul să nu se sfârşească. Îmi arunc braţele spre cer şi încep să alerg din nou, imaginându-mi că am aripi şi că îmi iau zborul spre castelul tău nevazut, spre castelul meu nevazut.
Nihaha! Nihaha! Nihaha!

(24 august 2007)