Încercăm să nu ne pierdem, făcând ceea ce atâţia alţii fac. Femeia la treizeci de ani, îmi spui, ştie ce vrea, ştie ce poate, nu are nevoie de mine să o completez, să o apăr, să o protejez. Femeia la treizeci de ani, îţi spun, iubeşte. Două zile, cu toate amintirile grămadă.
Săpăm în umbre, căutand case. Zilele acestea, ca un cimitir în care toate mormintele sunt săpate şi nimeni nu vrea să moară. Tu îţi spui că nu vei muri niciodata; eu supravietuiesc.
În restul de 363, e iubită.

//Despre el:
Am obosit să îmi spună am nevoie să te respir, să te nasc, să te prind între mâini puţin cât puţin niciodată toată. Sătulă să mă ştiu o apă din care cineva încearcă să soarbă mai întâi din căuşul palmelor mai apoi cu faţa toată, în cele din urmă cu tot trupul. Un om e pierdut în mine, nu mai am mâini să mă adâncesc după el.//

Noi doi. Mereu un oraş, o cetate cu zidurile surpate pe alocuri. Noi doi, mereu cărămizi roşii, tuneluri de panică, şi tu gemând cu gura lipită de umărul meu, temându-te de lumină. Eu sunt numai umăr. Şi-apoi toată scara aceea pe care urcă viori, şi lumina prinsă în aşchiile negre, şi tu umblând prin pântecele meu ca în adâncul unei viori, tu şi tot timpul adunat în figurine de lemn, între Venus şi Saturn, între cupru şi plumb. Noi, noaptea dintre ele.

Nu-i niciodată prea mult loc înlăuntrul unei minciuni. Şi-atunci tu iei o plăcuţă şi mi-o baţi în cuie de frunte. Pentru că sunt prea înghesuită, eu mă transform în ocean. Mă alergi prin istorie, uite aici ziduri de apărare, încăperi pentru fiecare familie, am senzaţia că mă târăsc pe pământul crăpat de rădăcini, vrei să aduni tot trecutul în mâini să mă mânjeşti cu el pe pleoape, pe buze, pe mâini, să-mi arăţi ce rămâne.

Şi-mi spui pleacă nu te uita înapoi. Atunci mă caţăr pe scara de lemn, şi nu-ţi spun mi-e dor de ziua în care nu mă voi mai gândi că nu pot să-ţi spun mi-e dor simplu de mâna ta pe ceafa mea, de mâna ta pe ceafa mea fruntea mea bagă-ţi minţile în cap mi-e dor de piatra cubică sărită spartă pierdută mi-e dor de clipa în care nu-mi va mai fi dor.

Nu ne vom gândi unul la celălalt, pentru că nici nu existăm noi, ci numai 7431 km.

Urcăm înspre moarte, zâmbind. Nimeni nu vorbeşte despre iubire în Sighişoara, suntem pietre vechi de morminte, aşezate pe marginea potecii, în cimitir.