Poezia lui Costin Tănăsescu se individualizează prin forţă şi naturaleţe. Poetul nu construişte edificii impunătoare, nu tinde spre un limbaj scolastic, alambicat. Versurile sunt simple, conexiunile se fac rapid, iar sentimentele erup de multe ori cu vigoare. Cititorul este atras în jocul emoţiilor, este abandonat în mijlocul unui torent imposibil de controlat. Viaţa este redată în forma ei haotică, fără limitări inutile, fără cuvinte în plus. Suntem oameni, iar clipele nu pot fi înţelese decât prin clipe. Nu putem trăi pentru ceilalţi, nu putem iubi decât simţind fiecare moment. Costin Tănăsescu oferă clipe de iubire, oferă o lume în care trăirea este întotdeauna la intensitate maximă.
Poetul vorbeşte despre el, confundându-se de multe ori cu eul liric. Experienţele sale de viaţă sunt valorificate, iar personajele pe care le întâlneşte devin arhetipuri. Individualist prin excelenţă, Costin Tănăsescu deschide o falie între lume şi individ. Nu putem trăi împreună, pentru că fiecare entitate există în unicitatea sa. Chiar dacă ceilalţi nu ne înţeleg, trebuie să abordăm viaţa cu discernământ. În final, orice s-ar întâmpla, la sfârşit vom răsufla cu toţii uşuraţi: ”Într-o după-amiază, / după ce am ieşit de la concert, / poetul Virgil îmi spune: / - Nu merg acasă. / A înflorit cireşul! / Aşa că ne pomenim amândoi / sub coroana albă-amară. / Nu ne spunem nimic. / Lumea crede că suntem din piatră-neagră. / Păsările roiesc în jurul nostru, / vor să ne adune de pe jos. / - De ce în cuib, domnule Virgil? / De ce în cuib? / - Pentru că am coborât înainte de vreme, / îmi spune, înainte de vreme. / Să mergem! / Şi atunci lumea răsuflă uşurată. / - Cine s-or mai fi crezând şi ăştia? - spune ea, / şi răsuflă uşurată.”
Pentru a dinamiza discursul, poetul mizează pe incoerenţă. Înţelesurile sunt multiple, iar alăturările frizează naturalul. Nu te aştepţi la aceste concluzii, eşti obligat să meditezi asupra propriei condiţii. Costin Tănăsescu încearcă să stabilească limite, să definească atitudini. Oamenii despre care vorbeşte el au ceva în plus, sunt definiţi de o sensibilitate genetică. Abilitatea poetului de a vorbi simplu despre complexitate îi apropie pe cititori, îi convinge că merită să meargă mai departe. “Vrăjitoarea” este aidoma unui mozaic pe care îl descoperi treptat, rămânând uimit de multitudinea de nuanţe care îţi sunt oferite din ce în ce mai neaşteptat.
Discursul poetic este simplificat, fără a afecta însă profunzimea poemelor. Costin Tănăsescu alternează exprimarea directă cu descrierea. Peisajul este dezvăluit gradual, imaginile grandioase reuşind să se impună. Cititorul este provocat, se poate regăsi în fiecare vers, descoperă valenţe nebănuite. Nu ştim de ce, cum, în ce mod, însă există concluzii pe care nu le putem contesta. Timpul este limitat iar dorinţele sunt foarte multe. Ritmul poeziei este rapid, antrenant, aidoma unui carusel pe care nu îl poţi opri. Concluziile devin evidente, iar cititorii le pot accepta fără probleme. Până la urmă, nu trebuie decât să mergem: ”Nu trebuie să mă pierd. N-am timp. N-am voie. / Merg pe un drum care începe din mine. / Ce fel de iubire este aceasta? / O iubire de la marginea câmpului albastru? / O iubire din grâu verde, / o iubire din foarte mult grâu verde? / Nu există răspuns, / doar zgomotul apropierii. / Rup din pâine / şi-o împart cu păsările, / o impart cu cerul. / O împart cu pietrele aruncate la răspântii. / În dreapta maci adormiţi. / În stânga maci adormiţi. / Departe, ca o pată portocalie, / oraşul care îmi aruncă la picioare măruntaiele zilei... / Aproape-am ajuns, Lili. / Probabil că tu citeşti acum din cartea regăsirilor... / Nu trebuie să mă pierd. / Merg pe un drum care începe din mine.”
Deşi atmosfera generală este sumbră, speranţa există. Dragostea este privită ca o dependenţă, fiind asociată cu durerea. Suferim pentru că nu ştim ce înseamnă sentimentele noastre, suferim pentru că descoperim puterea pe care o altă persoană o poate avea asupra noastră. Sentimentul există independent de lumea exterioară, independent de suferinţele provocate de aceasta. Costin Tănăsescu construieşte o realitate duală, în care planurile se întrepătrund, fără a intra însă în conflict. Dependenţa nu există, viaţa izbucneşte cu virulenţă. Cartea rămâne pe tot parcursul ei la intensitate maximă şi poate fi citită ca o călătorie iniţiatică într-un univers al sentimentelor brute, lipsite de artificii inutile.
Costin Tănăsescu foloseşte repetiţiile, pentru a sugera o stare generală. Cuvintele înseamnă în primul rând sentimente, iar siluetele conturate în acest volum impresionează prin implicare. Viaţa nu trebuie să fie un tumult admirat de la distanţă, pentru că viaţa este chiar aici, lângă noi. Putem să întindem mâna, pentru că abia atunci vom descoperi ce se ascunde în faţa noastră, putem să închidem ochii şi să visăm, pentru că doar atunci vom trăi cu adevărat. Nimic nu ne poate sta în cale, viaţa ne aparţine. Cartea ne convinge că merită să încercăm să trăim fiecare clipă ca şi cum ar fi ultima. Secundele trec, iar cei care nu ştiu să se bucure de ele vor descoperi că au trăit degeaba: ”În oraşul meu oamenii se ţin de mână. / Felinare mov fac poze free / perechilor întârziate. / În cartierul meu stelele nu apun niciodată, / doar aţipesc cu rândul. / După ce o să afli toate acestea, / îţi vei împacheta cerul într-o valiză / şi vei vrea să te muţi la mine! / ... să ne pierdem nopţile povestindu-ne / chestii banale. / Hai Lili, aici vei uita de toate! / Între preatârziu şi preadevreme / vom face slalom / printer cuţitele minutarelor.”
Costin Tănăsescu oferă o lecţie de viaţă, o pendulare între sentimente. Ura, dragostea, speranţa, deznădejdea, toate sunt abordate şi integrate în fundalul poemelor. Poetul ne demonstrează că lumea poate fi disecată fără a-şi pierde din farmec. Cititorii sunt invitaţi să pătrundă într-o altă realitate şi să redescopere toate acele gesturi mici care înseamnă până la urmă viaţă. O carte care pleacă de la magie pentru a descrie existenţa, o carte în care fiecare cuvânt poate să ascundă un sentiment...

Bibliografie

Costin Tănăsescu – Vrăjitoarea – Brumar – 2007