În întunericul deplin, la fiecare câteva clipe, aud bătăile inimii muntelui. Acelaşi sunet grav, liniştitor, îmi străbate trupul, vibrând la unison cu bătăile propriei mele inimi. Învăluit de susurul apelor subterane, alunec din nou în somn.
Văd castele şi temple din ere de mult apuse, păzite de halebardieri în armuri argintii. Trâmbiţe de aramă anunţă schimbarea de gardă. În lumina tremurătoare a lunii, zidurile par să ascundă armate de monştri fără formă, dar străjile nou venite rămân neclintite, măreţe şi mândre, la posturile lor. Ceva mai încolo, bogăţii de valori colosale stau ascunse-n pivniţe şi vistierii secrete. Şi totuşi, în jur, păianjenii continuă să-şi ţeasă pânzele printre lăzile cu diamante şi aur, nepăsători la toată deşertăciunea şi vanitatea umană. În tăcerea încăperilor nevăzute, mici prădători conduc vânători sângeroase de insecte şi războaie aprige de cucerire se duc pe la colţuri între mucegaiuri şi licheni. În alt colţ de lume, cai albi alergă peste câmpuri şi stele căzătoare se aprind deasupra mărilor. Tunete prelungi se rostogolesc printre piscuri în seri ploioase iar iarba continuă să crească, sfioasă şi atotputernică, pe versanţii abrupţi în timp ce ţăranii se întorc gânditori de la muncă.
Timpul se strecoară în spirală printre toate visele mele, contopindu-le cu respiraţia stalactitelor din lumea abisurilor fără de soare. Fără să mă trezesc, simt firele de toamnă cum se torc afară, în văile din jur, strivite de taine niciodată rostite. Mantia întunericului mă înfăşoară într-un cocon hibernal iar eu continui să visez în timp ce secundele se scurg fantomatic, asimptotic, prin ungherele lumii mele. În somn, mă confund încet, încet, cu întregul Univers.
Oare câtă vreme a trecut de când mă aflu aici? Secole, milenii? E irelevant. Totul în jur alunecă lent către o pietrificare eternă. Mai rămâne doar aşteptarea, măsurată în bătăi de inimă. Unu, doi, trei.... Aşteptare... Unu, doi, trei.... Aşteptare... Unu, doi, trei... Aşteptare... E inima mea sau a muntelui cea care bate? Nu se mai ştie...
Şi totuşi, în cele din urmă, ziua aceea tot va veni, când oamenii vor crede din nou în mine şi-mi vor striga de pe vârfuri de munte numele aproape uitat. Voi ieşi atunci din acest ascunziş şi mă voi înălţa către cer, traversând întinderile vaste ale noilor împărăţii efemere, stăpân al norilor şi-al vântului, iar perle de apă vor străluci siderale pe solzii albaştri ai trupului meu de dragon.