În oraş ziua începe întotdeauna brusc. Cerul îşi schimbă deodată culoarea în timp ce străzile, clădirile, piaţetele rămân neaşteptat de negre, pustii, răcoarea umedă urcă timidă din pietrele cenuşii prin adidaşii mei albi, un frig neaşteptat într-o vară imposibilă.

Îmi fac plimbarea fortuită, plimbarea cu dimineaţa în faţă şi c-o singură cafea sorbită în grabă, înaintez greu din cauza unei întâmplări prosteşti, prozaice cu doar o zi înainte. Mă grăbeam, ca de obicei mă grăbeam să ajung la timp, îmi place să fiu punctual şi am coborât scara prea repede, am călcat strâmb. O luxaţie uşoară dar de-ajuns să-mi strice planurile, bine-nţeles că mi s-a umflat glezna, bine-nţeles că de atunci şchipătez. Ce să-ţi spun, e păcat că nu poţi pune mereu toată talpa în pământ, unele lucruri îţi ies pe dos, nu depind doar de tine. Vezi, ţi-am mai zis, nu putem fi cu toţii la fel, să ne placă tuturor aceeaşi mâncare, aceeaşi bere, aceeaşi femeie. Oamenii sunt diferiţi, fie că vor, fie că nu. Drumul e plin cu denivelări, îţi îngreunează traiectoria şi viteza, iar tu nu ai decât două alternative: înaintezi sau renunţi. Eu nu renunţ, merg mai greu, păşesc într-o parte, în partea pe care n-o pot îndrepta fără durere şi înaintez.

După un colţ soarele se ridică roşu, culoare ce nu luminează, sunt raze groase reflectate din ferestrele unui bloc înalt, aşa se spune: clădirile înalte reflectă bunăstarea naţiunii. Prostii europene îngurgitate cu plăcere de noi prin intermediul televiziunilor postmoderniste. Printre clădiri se strecoară în sfârşit culoarea aceea incertă şi rece, în lungul străzii pisici somnoroase şi încovoiate mă privesc bănuitoare, dispar până ajung în dreptul lor.

Părăsesc strada principală, intru pe un drum simplu, cu piatră cubică şi magazine închise de-o parte şi de alta, mai sunt şi porţi metalice vechi, scorojite ce adăpostesc case şi curţi înguste. O fereastră se deschide brusc, aproape că-mi loveşte fruntea, asta mai lipsea, pe lângă piciorul beteag să am şi capul bandajat. O bătrână cu ochii umezi şi sticloşi scoate aşternuturile la aer… Întâmplările simple, doar ele pot răsturna Universul şi asta fără surle şi trâmbiţe. Întâmplări din acestea se produc în fiecare secundă, lucruri cărora nu le dai importanţă, dar ele se adună, se rânduiesc în linişte, iar universul se întoarce în cele din urmă pe dos, îşi inversează polurile şi atunci nu mai ai nimic de făcut. Ţi-am spus că aşa este, nu primeşti niciodată un avertisment, un email sau un telefon în miez de noapte. Se întâmplă şi gata!

Merg mai departe, mers legănat de gânsac domesticit, înaintez spre soarele ce-şi scapără razele din ce în ce mai tare, dacă te uiţi atent în interiorul lui le vezi cum se lovesc una de cealaltă aducând lumina şi căldura zilei ce tocmai începe. Este dimineaţa când ar fi trebuit să merg apăsat, cu ambele tălpi lipite de pământ, cu pieptul înainte şi spatele drept, mândru, dar ţi-am spus că nu pot. Luxaţia mă trage mereu în dreapta, ca atunci când conduci o maşină cu pană de caiciuc, pană pe dreapta.

În faţă nu mai sunt blocuri, doar case bătrâneşti, zarea e liberă, soarele nu mai este obturat de înăţimile ce demonstrează bunăstarea europeană. El luminează din ce în ce mai puternic, ochii nu pot să mai susţină arsura, îmi lăcrimează şi zăresc doar pete colorate, multe, pete ce-mi încurcă şi mai mult drumul, mă stingheresc.

Şi uite, deodată ceva se schimbă, departe, pe strada îngustă, direct în soare zăresc o siluetă. Se apropie încet, nu-mi dai seama dacă este femeie sau bărbat, detaliile sunt greu de identificat. Are pachete multe, le ţine în ambele mâini, par grele pentru că silueta merge încet, se chinuie prin mişcări circulare, e pătrunsă de un anume efort. Se apropie cu şuvoiul de lumină în spate, parcă i s-ar adăuga în fiecare clipă greutăţi colorate într-un rucsac imaginar, îi strălucesc marginile, parcă ar avea raze de jur-împrejur. E înaltă, adusă puţin în faţă dar încă demnă şi sigură în mişcări. Observ zâmbind că şi silueta şchioapătă, automat încerc să păşesc normal, să nu care cumva să creadă că-mi bat joc de beteşugul ei, durerea ascuţită din gleznă mă face să renunţ imediat. Înaintăm unul spre celălalt ca într-un film prost, bizar, doi betegi se apropie din capete opuse, unul de la răsărit, celălalt dinspre apus, binele şi răul, urâtul şi frumosul, albul şi negrul...

Acum silueta prinde contur, e un bărbat cu două sacoşi mari agăţate de mâini, şchioapătă, de fapt păşeşte cu o grijă exagerată cu piciorul lui stâng, nu-i zăresc faţa, dar pare că mă priveşte insistent. Probabil duce de mâncare unui bătrân, sau poate chiar bătrânei care a deschis adineauri fereastra, atât de brusc încât era să-mi lovească fruntea. Sau poate vine de la gară, aduce provizii…, aiurea! De unde provizii la ţară, vara asta a pârjolit totul.

Îi simt în continuare privirea, nu pare amuzat de luxaţia mea, o consideră normală, ca şi cum toţi oamenii ar trebui să fie în dimineaţa aceasta infirmi. Se apropie indiferent, înconjurat de razele acelea strălucitoare, multicolore şi fierbinţi... În sfârşit ne intersectăm, nici nu s-ar fi se putut altfel şi uite cum orice zâmbet dispare de pe faţa mea… Tipul se uită în faţă, e absent, nici nu exist pentru el, îi văd părul blond şi rar, ochii străini, opaci şi albaştrii, bagajele acelea au dispărut, sau poate nici n-au existat vreodată, soarele mi-o fi jucat o festă... Trecem unul pe lângă altul ca într-un ritual grotesc, infirm şi gata! nu mai este nimic în faţa mea, doar lumina soarelui de dimineaţă. Şi totuşi omul îmi pare cunoscut, aceste trei secunde, cât a durat întâlnirea, mi-au fost de-ajuns să-l recunosc. Mă opresc uimit, mă răsucesc de jur-împrejur..., degeaba! nu mai zăresc nimic în josul străzii…, doar case şi porţi scorojite şi vechi, pe alocuri magazine închise, în capăt două blocuri a căror ferestre întorc soarelui lumina. Lumina dimineţii de azi.