Zilele trecute a murit un om remarcabil al culturii românești contemporane. Eu nu l-am cunoscut personal dar l-am auzit de multe ori și sentimentul pe care l-am împărtășit întotdeauna a fost al unui om cu care rezonam sufletește în foamea mea adolescentă după libertate într-o țară ca o închisoare imensă. Am primit la Hermeneia office (ar fi prea pompos ca să spun ”la redacție”) un text despre această dispariție. Autorul este Corneliu Leu pe care iar nu îl cunosc personal și nu este membru al Hermeneia dar textul m-a impresionat și i-am cerut permisiunea să îl public aici.





V-A MURIT PITTIŞ


V-a murit Pittiş, copii dragi ai tuturor vârstelor nonconformiste! Şi-a luat zborul spre cele celeste minunata pasăre de argint din pletele lui!...Pasărea aceea neostentativă, în blugi banali, precum mierla în penajul ei modest care devine atât de elocvent printre tot felul de codobaturi şi ciori vopsite strident, ce nu ştiu decât să cârâie. Pasarea ce ne dădea ocol trasând cu zboru-i în jurul nostru o rotonda de concert prin planarea ei elegantă, ușor, fara sincope, înclinându-se când pe aripa rock şi când pe aripa folk, spre a-şi marca rotirea ca o vrajă a sentimentelor pure pe care le trezea în toate sufletele, făcându-le să uite în acea clipă că omul mai are şi latura sa de laşitate sau conformism.

Pentru că - învăluindu-ne în pletele lui pe care mulţi ar fi vrut să i le tundă şi dăruindu-ne cu discretă apariţie tot harul sincerităţii pentru o trăire estetică pe care politrucii ar fi vrut să ne-o sugrume - orice ar vrea să spuna unii sau oricum ar vrea să se împăuneze alţii, Pittiş a fost la noi adevăratul dizident, adevăratul contestatar şi adevăratul consecvent pe această cale. Care nu a făcut nici exibiţionism atunci, nici caz după aceea; ci a rămas în geaca lui, cu cocul lui, cu sufletul lui curat de care n-avea cum să se apropie compromisul. Ca un simbol de calmă perseverenţă în rectitudine, cu o filosofie de fond personal specifică fiecărui om ostil agresiunilor care-i încaleca valorile libertăţii.

In acest fel Pittiş nu s-a izolat niciodata, ci s-a înconjurat în adevărurile artistice şi comportamentale pe care le iubea şi, curat exemplu pentru generaţia lui, a fost mai tare decât orice încercare de a-l dezbrăca sau a-l tunde. S-a îmbrăcat în hainele pe care le considera necesare, s-a-nconjurat de rolurile, ritmurile şi armoniile pe care le iubea, s-a dăruit tehnicilor moderne în care credea şi a încărunţit astfel frumos, fără să-i fie teamă să clameze către acea « lume-lume » de banalitate şi conformism acuzator la adresa visurilor generaţiei lui, marele adevăr al « Vinovaţilor fără vină ».

Ecoul a fost cu atât mai larg cu cât prezenţa lui se dovedea mai neostentativă. Moţu, modestul alint pe care-l accepta, rezona şi-n generaţia noastră, cea dinaintea lui, dar intra în vibraţie puternică, tocmai pentru că o exprima pe a sa şi pe cea viitoare. După cum alţii, mult mai gălăgioşi pe moment, s-au dovedit şi mult mai inconsecvenţi pe parcurs.

Ştiind să intre exact în registrul de largă amplificare contemporană care a făcut ca, într-o ţară civilizată ca Anglia, Beatlesii să fie recunoscuţi drept autentici lorzi, el a reprezentat cu valoare de unicat acest curent aici, fără să-i pese că era pe Dâmboviţa. Şi şi-a construit canalul lui cu apă limpede, cu apă curată, cu apă pliă de vivacitate care s-a numit Canalul Tineret al Radiodifuziunii. L-a construit, l-a modernizat, i-a fost funcţionar credincios şi harnic şi a făcut echipă cu alţii fără să-şi dea aere de genialitate neînţeleasă. Apoi, datorită lui, datorită împătimirii lui de artist pentru moderna tehnica IT, lăsându-i la o parte pe neinspiraţii care administrează umplerea cu prostioare şi banalităţi a lungimilor de undă hertziene, a intemeiat, tot pentru acest tineret al inimii lui tinere, cel mai puternic şi mai inovativ Radio-net.

Din pricina aceasta, tragica mea exclamaţie de astăzi este: « V-a murit Pittiş, copii dragi ai tuturor vârstelor nonconformiste! »... Dar, fiindca tot mă adresez la persoana a doua, nu mă pot abţine nici de la unda de sarcasm cu care le-aş spune celor care l-au pensionat în plina lui tinerete cu plete de argint: « V-a murit Pittiş, şi nu vă mai stă în cale, funcţionari nenorociţi şi lipsiţi de imaginaţie, care l-aţi pensionat » !

Nu vreau să comentez. Există crime care se consemnează ca atare fiindcă nu vin din răutate, impulsivitate, cinism sau instigare, ci vin din prostia care se manifestă prin rea-credinţa nepedepsibilă. De exemplu: constatarea că moartea la vânătoare a lui Ludovic Spiess a fost naturală şi că nimeni n-a tras în el, nu este adevărată. In inima lui de mare artist care a adus atâta glorie ţării, trăsese cu câteva săptămâni înainte ministrul de tristă amintire securistă care i-a trimis un control eminamente politizat, aşa cum, din strict interes de partid, a făcut fără rezultate concrete şi cu alte teatre. Si, iarăşi de exemplu: fără să-i fie rușine că şi generaţiile mai tinere sunt reprezentate de mulţi parlamentari incapabili sau corupţi, şeful carierist-traseist al unui partid care, în limba franceza înseamna exact ce reprezintă în România, cu evident amatorism exibiţionist propune limita de vârstă la candidaturi, în loc de criteriul valorii şi al însemnătătii politice. Şi, încă o dată, de exemplu...

Dar ce să mai dăm exemple, când l-am avut pe Pittiş atât de tânăr şi de creator până-n ultima clipă, demonstrând diferenţa dintre existenţa creatoare a monştrilor sacri şi meschinăria partizană a unora care işi dovedesc, încă de la tinereţe, nechemarea şi parazitismul în functie?!

Despărţindu-ne de un om care şi-a marcat veacul prin propria-i pasiune, ajungând astfel a fi mult mai profesionist decât funcţionarii de profesie şi mai categoric dizident decât dizidenţii de profesie, ne consolăm durerea constatând că, doar pentru satisfacţia celor din a doua categorie, el se situează la timpul trecut. Dar pentru toate vârstele creatoare şi nonconformiste Pittiş rămâne şi subiect de meditaţie şi exemplu de ce-i reprezintă în continuare personalitatea, chiar daca aici, lângă Balcani şi pe firul bălţit al Dâmboviţei, nimeni nu s-a gândit că sângele lui e cel puţin la fel de albastru ca al Beatlesilor recunoscuți de Coroana Angliei.

Corneliu LEU
Carte și arte