“Necrofilul” este o carte şocantă, în sensul pozitiv al cuvântului, de la un capăt la altul. Moartea devine o beatitudine a simţurilor, o stare ultimă care transcende toate elementele mundane. Gabrielle Wittkop scrie cu dezinvoltură despre exacerbarea unei fantezii, fără să încerce să condamne. Necrofilia nu este considerată o soluţie şi nici nu este damnată. La fel ca dragostea, pasiunea personajului principal apare brusc şi se dezvoltă rapid. Nu există loc pentru alegeri, nu există mai multe opţiuni. Subjugat de propriile impulsuri, bărbatul îşi satisface fanteziile, uitând de multe ori de propria persoană. Aceste dorinţe nu pot fi controlate, viaţa este trăită într-un ritm alert, iar totul pare să anticipeze moartea.
Plecând de la o primă experienţă sexuală de la vârsta de opt ani, personajul principal îşi construieşte un întreg univers, ascunzându-se în spatele teoriilor. Necrofilia nu este însă privită ca o boală. Gabrielle Wittkop construieşte argumente palpabile, încercând să demonstreze că există şi alte soluţii viabile. Chiar dacă la început exclamăm cu furie, chiar dacă la început suntem consternaţi sau revoltaţi, cartea ne convinge să privim cu toleranţă, să învăţăm să acceptăm orice posibilitate. Fiecare om este unic dintr-un anumit punct de vedere şi trebuie să învăţăm să respectăm această unicitate. Doar aşa vom putea descoperi perspective interesante, doar aşa vom face legături ce păreau până acum imposibile: ”Sărbătoarea morţilor. Zi fastă. Cimitirul Montparnasse era, de dimineaţă, o admirabilă pictură în varii tonuri de gri. O imensă mulţime îndoliată se grăbea pe alei, printre glorioase crizanteme, iar aerul avea savoarea amară, ameţitoare, a iubirii. Eros şi Thanatos. Oare se gândesc vreodată la asta toate acele sexe de sub pământ? Noaptea cade repede. Deşi este sărbătoarea morţilor, deseară nu am să mai ies.”
Stilul rafinat îl ajută pe cititor să înţeleagă mai bine, îl apropie de carte. Chiar dacă ajungi să îl condamni pe protagonist, nu poţi să nu te recunoşti în anumite idei filosofice emise de acesta. Nu eşti de acord cu metodele, însă lupta pentru iubire te impresionează, eşti dezgustat de multe dintre imaginile redate, însă sensibilitatea te înduioşează, chiar dacă este vorba doar despre morţi. Cadavrele ocupă în carte un loc central, iar descrierea pe care Wittkop o face demonstrează un talent narativ fulminant. Nu ai timp să meditezi, secvenţele se succed cu repeziciune. Se întâmplă foarte multe lucruri, imaginile construite pendulează între extreme. Eşti izolat în postura unui observator tăcut, însă devi fascinat de poveste şi începi să te implici emoţional.
“Necrofilul” este o carte foarte personală. Autoarea nu construieşte peisaje impunătoare. Decorul este minimal, redus la câteva încăperi abia schiţate. Evadările personajului în exterior sunt rare, durează foarte puţin şi au inevitabil un aer de artificialitate. Bărbatul nu se simte bine printre cei vii, demonstrând pasiunea lui autentică pentru moarte. Aceasta este descrisă ca o stare absolută, iar registrele stilistice folosite de Wittkop surprind prin rafinament. Plimbările prin cimitir reprezintă adevărate exerciţii de meditaţie, care îl absorb pe cititor, oferindu-i un punct de plecare imposibil de contestat. Romanul pleacă de la o realitate sumbră, puţin familiară cititorilor, şi încearcă să ne familiarizeze cu această lume, să ne facă să renunţăm la prejudecăţi: “Am mers dimineaţă, pentru o mică plimbare, în cimitirul Ivry, încântător sub zăpadă, cu monumentele lui sculptate parcă în zahăr candel, cu candele încrustate ca nişte bibelouri, rătăcit în mod bizar în acel cartier plebeu. Privind o văduvă cum împodobea un mormânt cu un brăduţ de Crăciun, am realizat dintr-o dată cât de rare au devenit femeile în mare doliu, cu voaluri fluturânde, adesea blonde de altfel, care frecventau necropolele cu vreo douăzeci de ani în urmă. În general, deşi nu întotdeauna, profesionistele erau cele care îşi practicau artistic meseria în spatele monumentelor familiale, însă fără tragere de inimă şi cu o lipsă de sinceritate absolut deprimantă. Carne pentru văduvi.”
Lucien, necrofil în însăşi esenţa sa, iubeşte moartea, o caută cu disperare. Pentru el dragostea nu poate exista în absenţa contrariului ei. Urmărind himere, personajul principal caută cu disperare momentul perfect, clipa care să îi încununeze existenţa. Experienţele sexuale sunt descrise cu precizie, nimic nu este lăsat la voia întâmplării. Trăirile sunt intense, iar complexitatea ritualică transformă cartea într-o frescă a descompunerii. Priveşti cum morţii dispar gradat, simţi cum tensiunea creşte şi se împlineşte pe parcursul descompunerii. Fără să se ascundă, fără să evite teme tabu, romanul incită, reuşeşte să îi acapareze pe cititori, să îi facă să întoarcă paginile cu febrilitate. Vrei să mergi mai departe, vrei să afli deznodământul acestei poveşti.
Referinţele numeroase pigmentează construcţia epică. Gabrielle Wittkop ne face să visăm, ne lasă să asociem liber simbolurile. Nimic nu mai pare imposibil, moartea se dovedeşte a fi o altă exprimare a vieţii. Printr-o tehnică rafinată, autoarea reuşeşte să insufle viaţă corpurilor inerte. Obiectele apar vii, surprind prin naturaleţea existenţei lor. Camera se transformă într-un altar întunecat, însă tensiunea refuză să se acumuleze. Lucien evadează dintre fantasme atunci când simte că viaţa îl presează şi reuşeşte să rămână acolo chiar dacă nu se simte bine. Dorinţele sale se transformă în obsesii, care însă nu reuşesc să îl împingă până la paroxism. Consecinţa acestei suprimări este senzaţia de dezolare pe care o resimte bărbatul, captiv într-un timp pe care nu îl poate înţelege şi accepta. Construite magistral, pasajele care descriu antitetic etape din viaţa sa oferă un fir central romanului, aducându-l mai aproape pe cititor: “La San Domenico Maggiore, reginele Aragonului, maimuţe de piele înnegrită, chircite în coşciugele lor. Paracliserul saltă capacul cu o mână, iar pe cealaltă o întinde, pentru bacşiş. Hermes e, în acelaşi timp, şi Mercur. Însă toate mumiile acelea sunt prea uscate pentru a plăcea şi aprinde simţurile. Le lipseşte mişcarea interioară a verzilor metamorfoze. Neapole… Sunt mai puţin de o sută de ani de când cadavrele erau plimbate pe străzi, ca în Roma antică. Astăzi nu mai poţi întâlni decât formidabilele căruţe ale Morţii, flancate de lampioane gigantice, înzorzonate cu pene negre de păun.”
Jurnalul este construit atipic. Nu există referinţe temporale certe, de aceea acţiunea pare izolată în timp. Nu ştii când se petrec evenimentele descrise, senzaţia de apropiere este inevitabilă. În secolul 20 au existat foarte multe momente în care lumea părea să nu se mai conştientizeze. Poate că Wittkop se referă la unul dintre acestea, sau poate că nu, sau poate că mărturia lui Lucien nu este decât oglindirea unuia dintre noi. Incertitudinea potenţează cartea, transformând-o într-o filosofie de viaţă autentică. Este doar o altă perspectivă, viabilă. Pudibonderia nu mai reprezintă o soluţie în acest moment. Lumea trebuie privită cu detaşare şi cu realism. Dacă nu înţelegem că există o infinitate de opţiuni aflate la îndemâna noastră, nu vom reuşi să trăim cu adevărat, nu vom reuşi să ne bucurăm de viaţă.
Perspectiva narativă inedită îl atrage pe cititor. Lucien îşi povesteşte viaţa fără menajamente. El nu încearcă să ascundă nimic, nu se teme de consecinţele acţiunilor sale. Fiecare om trebuie să-şi trăiască viaţa aşa cum crede de cuviinţă, fiecare dintre noi este liber să se bucure de existenţa sa. Nu avem de ce să ne renegăm propriul eu, nu trebuie să căutăm scuze. Este îndeajuns să trăim şi să ne folosim la maximum potenţialul. Până la urmă, tot ce contează este fericirea, iar starea de beatitudine detaşată care îl cuprinde în final pe Lucien valorează mai mult decât orice teorie. Da, cu toţii trebuie să ne aşteptăm la surprize. Acestea există la tot pasul: “Înaintez încetişor, mă aplec şi îl trag, în speranţa că îl voi vedea evaporându-se, ca pe un vis rău. Nici vorbă. Un mesaj. Nu îl voi citi în dormitor, templu al Morţii, nici în salon, ci într-un loc trivial, în baie sau în bucătărie. În bucătărie, să zicem. Deschizând scrisoarea, ştiu deja ce cuprinde. Convocare la Chestură – aşa e numită aici poliţia judiciară – “pentru chestiuni care vă privesc”... Iată ceea ce ar putea fi calificat drept jargon internaţional, drept esperanto al ticăloşilor. “Pentru chestiuni care vă privesc”… Aşez hârtia pe masa din bucătărie, încet, foarte încet şi, chiar în momentul în care formularul îngălbenit, pătat de ştampilele oficiale şi de urme de degete, atinge suprafaţa de plastic, ştiu că, într-adevăr, nu mai există decât o singură chestiune care mă mai priveşte. O chestiune care mă priveşte... Îmi privesc ceasul. Peste câteva ore va fi noiembrie. Noiembrie care întotdeauna îmi aduce câte ceva neaşteptat, însă cu grijă pregătit dintotdeauna...”
“Necrofilul” este o carte surprinzătoare, care împleteşte filosofia cu sexualitatea, reuşind să ofere cititorului emoţii. Eşti atras într-un carusel ameţitor, moartea devine un status quo imposibil de contestat. Luminile întunericului apar în prim plan, iar cuvintele sunt redate aidoma unor mantre. Satanică pe alocuri, cartea se impune prin forţa descrierilor, care impresionează prin multitudinea de detalii. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, fiecare personaj este individualizat. Decorul dispare, lăsând loc sentimentelor. Lucien iubeşte morţii, pentru că descoperă în ei dragostea pe care nu a reuşit să o obţină altfel. O călătorie tristă, un drum sinous de iniţiere. Cititorul va pătrunde într-un labirint din care ieşirea este aproape imposibilă. La sfârşitul lui, nimic nu ni se va mai părea imposibil...

Bibliografie

Gabrielle Wittkop – necrofilul – Trei – 2007