Canicula verii 2007. Un an atât de aşteptat pentru unii, superstţie: însumarea cifrelor dau nouă, număr impar, cu noroc, alţii spun că se termină în şapte, semnul sfânt, duminică, odihnă, reculegere…

Aiurea! Anul 2007 a început pentru mine cu o renunţare, în prima zi lucrătoare din ianuarie mi-am dat demisia din pricina unei demente. Anul 2007, anul în care m-am revoltat şi am spus de ajuns! meseriei pe care o făceam de peste douăzeci de ani. Ianuarie s-a sfârşit prin două săptămâni în care habar n-aveam ce să fac dimineţile, perioadă anostă în care rândurile cărţilor nu se lăsau înţelese, iar emisiunile de la televizor păreau simple telenovele. Ianuarie 2007, luna în care am fost trădat prima oară de omenii pe care-i consideram până atunci prieteni. Un an ca oricare, şi totuşi…

Urc în maşină, aceeaşi supernovă verde-jad al cărei claxon vine parcă din lumea lui Disney, glasul acelui personaj înalt, cu pălărie verde, mereu distrat, mereu împiedicat: Guffi…, aşadar mă urc în maşină şi pornesc într-o plimbare prin Bucureşti. Astăzi conduc prea repede şi n-am unde să mă grăbesc, o iau în stânga, pe Glinka, dreapta la semafor, iarăşi stânga, rulez pe bulevardul Lacul Tei tot aşa repede, semnalizez pentru stânga, spre locuinţa părinţilor, mă razgândesc, pornesc tot înainte. Maşini grăbite mă înjură claxonând strident…

La al doilea semafor fac dreapta, mă învârt apoi de două ori în rondul de la Doamna Ghica, acolo unde cineva a adus un avion vechi vopsit în culori vii. Nu înţeleg rostul lui, nu s-a născut şi n-a murit niciun aviator în intersecţia asta aglomerată. Sunt în cartierul Colentina, dincolo de pod încetinesc, pe stânga am locuit eu mai de mult, apartament mare, patru camere, la început atât de gol şi sinistru... Părinţii mei l-au vrut în goana lor după camere în plus, doreau neapărat să stăm împreună când voi avea şi eu familie, lucru imposibil de-altfel. Opresc maşina, semnalizez avarie - undeva după primele blocuri stradale, între apartamentele înghesuite de alei înguste locuieşte familia Simion, iar mai departe cu vreo zece rânduri de blocuri, aproape de Fundeni, stau naşii Dianei.

Demarez, mă strecor prin aglomeraţia ce duce spre Europa, o iau în stânga, spre centura Bucureştiului, uite o zonă care s-a îmbogăţit cu firme şi cu o linie ferată pe care nu ştiu ce ministru vrea s-o folosească pentru transportul bucureştenilor. Ajung în Pipera, trec pe lângă vile elegante, plasate cât se poate de aiurea, înghesuite ca şi blocurile din Colentina, zona VIP!

Vreau să fac dreapta, spre Grădina Zoologică, mă opresc fix în intersecţie. Prea multe amintiri se pitesc în spatele pomilor ce adăpostesc aleile goale… Oricum strada aceea asfaltată, paralelă cu şoseaua pe care iarnă de iarnă trăgeam cu maşina sania Dianei, este acum închisă de două bariere vopsite alb, roşu, alb.

Mă răzgândesc, revin în şosea, din nou sunt claxonat - astăzi cu siguranţă este ziua opririlor ratate. În dreptul şoselei care leagă Bucureştiul de vestul ţării fac dreapta, nu am unde să merg... Satul acela mic, Poienari, nu mă mai încântă, nici bojdeuca încinsă ca un cuptor, cele treizecişicinci de grade din casă îmi dau şi acum fiori. Tot în 2007 am fost trădat şi de copacii plantaţi în primăvară, în locul celor care nu s-au adaptat pământului, trădat am fost şi de plasele de ţânţari aranjate cu grijă de jur-împrejurul foişorului unde-mi place vara să uit, să scriu, să dorm... Le-a rupt o furtună, le-a transformat în zdreţe, printre ele muştele şi toate goangele pământului fac slalomuri uriaşe, trădat am fost şi de Sanda care a trebuit să plece exact când am ajuns la noul meu serviciu, Diana a plecat şi ea, dar asta a fost mai de mult, în noiembrie anul trecut. Şi părinţii m-au trădat printr-o confesiune telefonică, de parcă zilele intraseră în sac şi trebuiau să-mi spună toate lucrurile acelea în vreme ce lucram. Inspiraţia m-a trădat şi ea, de mult n-am mai scris ceva consistent, vesel nici atât.

Întorc maşina în aeroportul Otopeni, mă încadrez din nou spre Bucureşti pe lângă podurile care nu se mai termină, de fapt toată capitala a fost bombardată în 2007 de buldozere şi escavatoare. Opresc în parcarea unui hotel nou şi luxos, îmi fac loc printre maşinile puternice, mari, nepreţuite. Guffi al meu îşi reflectă verdele-jad în negrul mărcilor cu renume mondial, fiecare maşină valorează cât un apartament central.

Cobor şi intru în bar, Rodica serveşte o familie de nordici, vorbeşte o engleză impecabilă, îi convinge să cumpere un ‘’souvenir from Romania’’ şi cel puţin o sticlă cu horincă galbenă cu tricolor şi prună mare înăuntru. Mă priveşte distrată, nu mă recunoaşte cu şapca trasă aşa, peste frunte şi ochelarii înegriţi de soare. ‘’What do you need to buy?’’ ‘’I need a car, I want to rent a car…’’, răspund şi Rodica se ridică pe vârfuri din spatele barului-magazin de suveniruri, se apleacă şi îmi trage şapca la o parte să se convingă că-s eu şi nu vreo fantomă oarecare:
- Ce cauţi tu aici? mă întreabă râzând. Şi de când vrei tu maşini noi…, doar n-oi fi vândut tărăboanţa?
- Cum să-l vând pe Guffi?! Dar astăzi vreau o maşină din acelea mari şi negre care stau parcate în curtea voastră, vreau s-o închiriez jumătate de oră, arăt eu spre afişul de lângă bar: Rent a car!
- Şi unde să ajungi în jumătate de oră? Păi, ştii tu cât costă o maşină din aia?
- Poate am noroc şi obţin un discount.
- Vorbeşti serios? Chiar vrei să te fâţâi cu una din astea?
- Absolut.
- Atunci, chiar ai noroc! Dă-mi buletinul, ia cheia asta şi plimbă mercedes-ul de acolo. Dar numai prin parcare, nu care cumva să ieşi din curte!

Pornesc important spre maşină, din partea cealaltă mă priveşte Guffi, are figura lăţită, de căţelandru legat şi trist ce-şi priveşte stăpânul plecând.

Opresc cu greu alarma care s-a declanşat aiurea, turiştii nordici se uită la mine apatici, apoi se urcă grăbiţi într-un autocar: ‘’Go, my friend, go to Bran! We want to see Dracula!’’ Şi prietenul şofer porneşte motorul, trece pe lângă mine, opreşte câteva secunde:
- Ai mai condus maşină din asta?
- Nu.
- Bagă în viteza întâi, apoi foloseşte doar pedalele de frână şi acceleraţie. Are cutie automată.
- Mulţumesc! Drum bun!

Nu mă mai aude, a pornit zorit de nordici pe un fel de drum secundar care iese în direcţia Ploieşti, Braşov, Râşnov… O clipă cetăţile îmi zboară prin faţa ochilor, mi-e dor de drum lung…, privesc bordul impecabil al mercedesului, apoi capota tristă a maşinii mele de peste drum. Mă extrag din luxul tapiţeriei din piele, încui cu grijă, activez alarma şi mă întorc la bar. Rodica zâmbeşte ironic:
- Aşa repede?
- Nu mai vreau mercedesul, n-aveţi cumva o supernovă autohtonă?
- Doar una singură, verde-jad…, dar nu-i la promoţie! Hai, mai bine zi ce cauţi aici?
- Mă plimbam, făceam turul Bucureştiului plus împrejurimile. Astă seară mă întâlnesc cu Doru şi ne vom decide viitorul, poate vom înfiinţa o firmă.
- Ce firmă?
- Una care să se ocupe de calculatoare, reţele, site-uri… Are şi nume, dar eu nu-s încă hotărât.
- De ce? Nu-ţi place numele firmei?
- Nu-i nicio problemă cu numele firmei, nu ăsta e motivul… Apropo, se numeşte IT Media Connect.
- Dacă schimbi accentul la media şi-l pui pe ultima vocală iese un verb, de-altfel singurul cuvânt românesc: a mediá! Păi, să fie într-un ceas bun!
- Ţi-am spus, încă nu m-am hotărât.
- Bei un suc?
- Doar dacă ai pepsi cu gheaţă.
- Vino aici, pe colţ. Ştii ceva, nu mai sta pe gânduri şi fă-ţi firma aia. Vezi bine cum merg toate, nu acţionezi la timp, aleluia! Apropo, vei renunţa la Bocancul Literar?
- De ce să renunţ?! Am luat doar o pauză de scris.
- Naşpa! O pauză devine imediat obişnuiţă, delăsare…, ar fi păcat să nu mai scrii. Piesele alea scurte de teatru, la cele vesele mă refer, îţi ieşeau bine. Cât despre drame şi polemici suntem sătui. Suficient să priveşti ora de ştiri şi gata, ai imaginea României de azi.
- Gata, am plecat, uite banii pentru pepsi.
- Azi fac eu cinste! Mergi şi deschide firma aia deşteaptă de calculatoare, reţele şi ce-ai mai spus tu c-o să faceţi. Îi laşi numele ăla?
- IT Media Connect?
- Da.
- Păi, de ce să-l schimb?
- Pentru că-i prea lung şi ţi se împleticeşte limba când îl rosteşti.
- Aiurea! Tocmai tu spui asta, tu şi engleza ta britanică? Să ştii că deja lucrăm la un proiect mare şi secret…
- OK, domnule patron! Ia pachetul ăsta de gumă made in Holland, ultima invenţie a nordului şi mergi la Doru al tău să faceţi site-uri pentru firme!
- Mulţumesc, poate ne vedem şi mâine…
- Mâine? Mâine este foarte târziu şi foarte departe... Unele lucruri, unii oameni nici n-or să mai existe mâine, poate nici eu, nici tu. Poate soarele ăsta nebun va pârjoli în amiaza asta tot ce este de pârjolit şi mâine n-o să mai aibă nimic de făcut. Iar alte lucruri la care astăzi nici nu gândeşti, pot deveni mâine fundamentale. Ca şi firma voastră, de exemplu, IT Media Connect…
- Hm! Niciodată n-ai zis atât de multe lucruri importante în câteva cuvinte… Uite, vezi pachetul ăsta de gumă, made in Holland? Mâine cu siguranţă nu va mai exista, spun şi în acelaşi timp bag în gură două lame mari şi parfumate.

Urc în supernova Guffi, motorul se răsfaţă gângurind, demarez uşor, merg pe urmele autocarului care-l caută la Bran pe Dracula împreună cu toţi turiştii aceia blonzi şi albi, prea blonzi şi prea albi pentru soarele ce pustieşte de peste o lună culturile, pomii şi viile României. Începând din anul acesta, din 2007, sudul şi sud-estul ţării noastre va avea climă mediteraneană! aşa anunţă televizoarele, radiourile, ziarele...

Da, cu siguranţă vom face firma asta cu nume prea lung şi prea greu de pronunţat, iar la anul sau peste doi ani cu siguranţă ne vom muta definitiv în Cluj Acolo clima se păstrează temperată, cum suntem noi obişnuiţi, iar firma va avea atunci un sediu cu specific ardelenesc şi cu scaune tricolore…