Aud curgerea râului de undeva de dincolo de timp. Frunzele abia foşnesc în vântul de primăvară. Gândurile aproape s-au oprit, câteva din ele abia mai trec prin mintea-mi, la fel ca norii de pe cerul de un albastru închis. Simţurile se relaxează. Prin întregul corp trece un flux de energie care umple, în spirale, fiecare celulă. Picioarele aşezate încrucişat au prins rădăcini şi s-au contopit cu şerpii din fibră vegetală venind de la toţi copacii din jur ce perforează pământul. Mirosul de pietre, iarbă, râu şi răşină se topeşte încet odată cu auzul. Câmpul vizual se întunecă puţin câte puţin până când ceea ce e in faţa ochilor devine un negativ al imaginii pe care o vedeam în mod normal. Totul este negru iar formele din jur sunt doar o reţea de contururi abia schiţate. Iluzia lumii în care trăiesc dispare şi adevărata realitate începe să-şi facă simţită prezenţa. Aparenta diferenţă dintre mine şi exteriorul corpului meu nu mai există. Rămâne doar Universul care se percepe pe sine.
Rădăcinile-mi se întind acum peste tot în timp ce continui să curg în apropiere sub forma râului de munte. Frunzele îmi foşnesc mai departe în vânt iar norii-mi continuă să alunece pe cer. Unii din ei apar chiar sub formă da gânduri, dar sunt din ce în ce mai puţini, absorbiţi de liniştea din interior. Iar sfera verde a percepţiei se extinde încet-încet până când cuprinde munţii, câmpiile, continentul, oceanele din jur şi în final toată planeta. Energiile uriaşe din spaţiul interplanetar sunt parte din mine acum. Iar undele electromagnetice şi gravitaţionale transmit, transmit mai departe toate iluziile unei întregi planete în suferinţa iluziei. Frunzele foşnesc în continuare iar râul curge deja prin întregul Univers. Rădăcinile-mi se întind acum printre stele, ca nişte şerpi încolăciţi în jurul unor gigantice inimi care pulsează. Nu mai există nici spaţiu, nici timp. Ultimele gânduri se topesc şi un sentiment de pace adâncă mă cuprinde. Apoi totul se dizolvă în neant.
*
- Ce e în coconul ăsta mic şi verde din iarbă? întrebă copilul.
- E o crisalidă de fluture albastru. Pune-o cu grijă, deoparte, ca să nu calce cineva pe ea, răspunse tatăl. În cateva săptămâni va ieşi din ea un fluture de toată frumuseţea. Din acest cocon şi din mulţi alţii ca el. Vor fi mii de fluturi albaştri printre ramuri şi totul în jur va fi un spectacol de forme şi culoare. Vor zbura cu toţii spre sud iar noi vom marca începutul unei noi veri, pe care sperăm să o vedem cât mai bogată în roade.
Cei doi terminară de pus capcanele pentru peşti, îşi deschiseră aripile cenuşii şi-şi luară zborul spre casă. În urma lor, odată cu apusul giganticului soare roşu, iluzia realităţii îşi recucerea, pas cu pas, imperiul din spaţiu şi timp.