într-o zi vom uita cum ne-a fost bine sau rău dacă ne-am trăit viaţa aşa cum se cuvine dacă ne-a fost foame ori dacă am avut amîndoi mîinile vinete.
mi-e puţin frică de liniştea care-o să vină poate căutarea poate plecările înmulţirile despărţirile poate prietenii care au căpătat chip dintr-o dată pentru ca apoi la staţia următoare să încerci să-ţi aduci aminte cum arată şi nu mai poţi poate astea sunt tot ce avem în comun.

dacă mă întrebi unde aş prefera să fac dragoste ţi-aş spune în corniţoiu în las vegas în garsoniera lu frate-miu sau în orice loc unde există oameni şi ei habar nu au ce minuni se întîmplă.

în fiecare dimineaţă plec la muncă şi frica mă năpădeşte ca iarba prin gura morţilor. îmi spun tot timpul că azi voi fi curajos că azi voi fi agresiv că trebuie să ne facem un viitor. toate sunt bune pînă cînd ies pe stradă gura se strînge în jurul meu ca un copil după fusta mamei cuvintele refuză să iasă îmi spun poate nu acum poate la următorul moment momentele vin şi trec eu sunt în acelaşi punct un fel de paralitic ce stă la mila infirmierilor. şi tot ca un paralitic nemişcarea asta naşte escare ca de exemplu ruşinea că nu am făcut nimic ruşinea că am vorbit în plus ori că nu am spus ceea ce trebuie cînd merg pe stradă dacă ridic ochii din pămînt valul de oameni mă aruncă în cine ştie ce scară de bloc în pieţe ameţesc respir sacadat mi se pare că oamenii umblă prin mine ca nişte găini care scormonesc în ţărînă.

astăzi am văzut o nuntă frumoasă am rîs puţin de emoţie daniel a jurat silviei să-i fie credincioasă m-am întrebat ce-aş face eu probabil aş tremura atît de tare încît biserica ar răsuna de tocurile pantofilor mei eu aş minţi cred aş spune că am improvizat o castanietă nu m-ar crede nimeni bineînţeles. apoi mi-o imaginez pe mama ta căscînd gura în toata imensitatea aceea pe care unii o numesc dumnezeu pe dodo lătrînd cînd lăutarii încep să cînte şi peste toate acestea tremurul meu ceea ce tremurul meu a unit omul să nu despartă.

mi-e puţin frică de liniştea care-o să vină poate nopţile în care am dormit claie peste grămadă poate luminile podurile căratul în cîrcă în joacă fumul ochii abia deschişi dimineaţa poate astea sunt tot ce-avem.

ştii că n-am mers niciodată cu săgeata albastră?

şi mîine o nouă zi în care voi fi dat afară din case în care o să mă cert şi-o să-ncerc să vorbesc şi o să mă prindă seara vorbind de unul singur o să mă gîndesc la sandalele şi rochiţele tale poate ţi se pare stupid în dimineaţa cînd ai plecat şi te-am lăsat în vagonul ăla elegant după ce am încercat să te mîngîi prin geamul de plexiglass m-am întors acasă şi mi se părea că sunt un cal care trage o căruţă cu lut pentru chirpici.

mi-ai spus de-atîtea ori că nu ţi-am trimis o scrisoare am încercat da ce să-ţi spun? toate fricile mele de bărbat ghemuit toate planurile mele care oricum nu se împlinesc oricum nici n-aş fi ştiut unde să ţi-o trimit. tu stai în aşa de multe locuri încît uneori îmi vine să cred că eşti o lupoaică ce-şi schimbă mereu vizuina de teamă să nu-i mănînce haita toţi puii.