În camera de spital, Traian Olaru îşi aminti cum, a doua zi după discuţia cu prietenul său, se frământase toată dimineaţa.
Îi devenise clar faptul că Gheorghe făcuse aluzie la Florentina – psihologul Unităţii, dar asta i se părea la fel de puţin credibil precum faptul în general ca o femeie să fie „topită” după el. Şi totuşi, fusese învăţat că orice informaţie, oricât de fantezistă la prima vedere, se cerea verificată. Dacă exista şi numai o fărâmă de adevăr în asta, nu se putea preface că nu-i nimic şi nu putea lăsa lucrurile astfel. Se va duce la Florentina şi nu va mai privi prin ea, cum bine zisese Gheorghe, poate va reuşi să prindă vreun indiciu. Şi dacă nu, o va-ntreba, pur şi simplu. Apoi o va readuce la realitate. Era atât de tânără – să fi avut treizeci de ani – atât de frumoasă, fără obligaţii... Ce să-i fi oferit un hodorog ca el, însurat pe deasupra, ce altceva decât suferinţă şi-un mare nimic înşelător? Ştia ce urma să-i spună, îşi pregătise bine lecţia. Îi va spune să caşte bine ochii în jur la bărbaţii mai tineri şi singuri, care au ceva de oferit, care o merită... Trebuia să-l asculte, iar, la nevoie, îi va ordona.
Ca şi cum ai putea ordona sufletului! Dar în dimineaţa aceea, Traian încă mai credea asta, susţinut în convingerea lui de nenumăratele ocazii în care ordonase propriului suflet – să uite, să nu doară, să nu dorească şi chiar să nu iubească. Iar el, sufletul, îl ascultase – preţul nu mai conta.
Desigur era pregătit şi pentru situaţia în care ar fi aflat contrariul sau dacă ea ar fi negat. Şi-ar fi cerut simplu scuze, ar fi bombănit puţin la adresa celor care au vedenii, ar fi râs poate de complezenţă, şi-ar mai fi cerut scuze de două ori şi, în mod sigur, ar fi răsuflat uşurat. Căci altfel, i s-ar fi părut cea mai grea povară şi cel mai mare păcat să-ntoarcă spatele unei femei minunate îndrăgostită de el. Dar cum cale de mijloc nu exista, sigur că i-ar fi întors spatele hotărât şi definitiv, ori asta ar fi-nsemnat o prea mare suferinţă de ambele părţi.
De-aceea, pe la vremea prânzului, încremenit cu mâna pe clanţa uşii cabinetului, repetându-şi discursul în gând, ca pe-un Ordin de luptă, şi-ar fi dorit să i se-ntâmple orice catastrofă, orice, numai să nu afle că îl iubeşte Florentina.
În timp ce îşi făcea curaj să intre, tocmai trecea Gheorghe pe-acolo. Când îl văzu, se opri, mai grav ca niciodată, parcă nici nu era el. De obicei, îl saluta cu „Bonjour – au revoir! Ce mai faci, bătrâne?”. Iar Traian îi răspundea, de regulă, zvârlind în el cu câte-o sarcină. Ba că avionul cutare, ba că nu-ştiu-ce misiune ratată pe motiv de întârzierea verificărilor tehnice, mama lor de ingineri, cu cine i-a-nvăţat să despice firul în patru! Ba vezi că aştept raportul ăla de-o săptămână.
O dată, îi răspunsese: „Mulţumesc lui Dumnezeu c-am apucat şi ziua de azi!”, la care Gheorghe îl taxase ironic imediat:
- Cine-i tipu-ăsta? N-am auzit de el.
Apoi, mai în glumă, mai în serios:
- Vezi că, dacă te află bibanii că pronunţi numele Atotputernicului, ai belit cariciu. Lustragiu te văd, dincolo de poarta Unităţii. Nu se spune „Mulţumesc lui Dumnezeu”, ci „Mulţumesc din inimă partidului”.
- Lasă, mă, că nu pronunţ eu în faţa oricui.
- Hopaaa! De unde ştii că n-aş fi chiar eu turnătorul tău? Ce, scrie pe mine?
La care Traian îi răspunsese doar în gând: „Habar n-ai de câte ori te-am verificat!”.
Cum Gheorghe însă avea darul de a citit gânduri, îi răspunse firesc, ca o continuare a conversaţiei:
- Şi de unde ştii că nu-s mai deştept ca tine şi nu te-am păcălit?
Chiar aşa, de unde ştia?
Au râs amândoi. Sunt lucruri care nu se ştiu, se simt.
Din ziua aceea, mai mult pentru amuzament decât ca o măsură de precauţie în prezenţa altora, între ei cuvântul „Dumnezeu” fusese înlocuit cu „Comandantul Suprem”. Astfel, puteai auzi la un pahar de bere cu băieţii: „Hai noroc şi să ne dea Comandantul Suprem sănătate!”. Sau când Traian pleca în vreo misiune mai riscantă, Gheorghe îi ura: „Ai grijă ce faci! Să rupi pisica-n două şi să-ţi ajute Comandantul Suprem să te-ntorci sănătos!”.

Gheorghe arbora totdeauna un ton glumeţ sau ironic, de-aceea nu părea niciodată c-ar lua lucrurile în serios. Dar în ziua în care îl văzuse pe Traian lângă uşa Florentinei, n-a articulat niciun sunet, doar l-a fixat cu privirea, mult prea preocupat pentru el, cel de toată ziua, ca şi când ar fi presimţit vreun necaz. Apoi s-a-ndepărtat în linişte, cu o greutate a paşilor pe care Traian o simţea apăsându-i pe suflet şi, până să intre, mai avu timp să-i audă un oftat.
Tocmai vroia să-şi facă intrarea cu o frază de genul : ”Ce-o fi cu Gheorghe astăzi? Nu l-am văzut niciodată aşa.” Să lege apoi conversaţia astfel încât, pornind de la Gheorghe, din aproape în aproape, să ajungă unde-şi propusese.
Dar când dădu cu ochii de Florentina, uitase tot. Uitase discursul pregătit cu atâta minuţiozitate, el, care putea reţine şi un roman pe de rost; uitase numele prietenului său, al tuturor colegilor şi-al tuturor sfinţilor; uitase chiar şi de ce a venit.
Ea ridicase capul din hârtii, schiţase un zâmbet şi, într-o secundă, îl învăluise cu o căldură pe care Traian era sigur că n-o mai simţise niciodată, de care nici n-ar fi crezut că există. Se bâlbâise, se fâstâcise tot, se înroşise, apoi se jenase de toate la un loc, încerca să găsească ceva prin buzunarele hainei; făcuse chiar un pas înapoi, gata de fugă, apoi se ruşinase iar. „Nici măcar n-ai salutat, dobitocule!”

Florentina, puţin uimită, pentru că nu-l mai văzuse niciodată astfel, se ridicase şi salutase ea:
- Bună ziua, domnule comandant!
Nu-i spunea niciodată „tovarăşe”, deşi regulile aşa cereau. Iar el nu-i făcuse niciodată observaţie, spre deosebire de alţii care nu rataseră ocazia s-o pună la punct, dacă tot nu-i puteau face altceva.

- Florentina, eu venisem să vă rog....

Atât i-a ţinut inspiraţia. Avea figura unui actor înţepenit în mijlocul scenei, îngrozit că şi-a uitat rolul şi care tocmai constată că n-are sufleur. Iar Florentina nu avea să afle vreodată ce venise s-o roage. Aşteptând câteva clipe ca el să continue, decise, în cele din urmă că, probabil, voia să vadă situaţia pe care-i ceruse s-o pregătească şi-l rugă, dacă vrea, să-şi arunce o privire, înainte ca ea să-i dea forma finală.
Se duse la birou după ea şi încercă să-i citească peste umăr hârtiile pe care i le-arăta, dar al căror înţeles rămânea nedesluşit pentru Traian. Era prima dată când citea un document fără să aibă habar ce citeşte. Şi pentru prima dată când nici nu-l prea interesa.
Fără să-şi dea seama ce face, îi puse o mână pe spate, într-o atingere abia simţită şi începu s-o mângâie uşor şi tandru, eliberând prin acea mângâiere toate energiile ferecate o viaţă, abandonându-se acelei mari bucurii de a oferi cea mai de preţ parte din tine cu sentimentul că ceea ce oferi e preţuit şi întâmpinat ca o binecuvântare.
În timpul acesta, Florentina vorbea, vorbea întruna, fără să se facă auzită. În urechile lui Traian răsuna o muzică nouă (nouă doar pentru el), al cărei compozitor nu putea fi altul decât însuşi Creatorul.
De teamă că l-ar putea întreba ceva sau că i-ar cere vreo sugestie la care, evident, n-ar fi ştiut ce să răspundă, invocă faptul că şi-a încurcat ochelarii şi nu i-a luat pe cei de citit, drept pentru care o rugă să-i aducă mai târziu situaţia s-o studieze.

Nici n-apucă bine să se scuze şi demară full speed către biroul lui, în care se încuie şi, pentru prima dată din anii de sfârşit de-adolescenţă, vărsă lacrimi adevărate, cu care plânse fiecare secundă din viaţă în care nu simţise minunea de mai devreme.
Şi mai ales plânse tragedia acelui „prea târziu”, care se-arată prea devreme, să ne otrăvească viaţa.

(Va urma)