|
Gorun Manolescu.: Îmi pare bine, domnule Negoiţă că, după atâta timp, putem sta de vorbă, în linişte, cumpănind fiecare răspuns şi întrebare. Pentru că acest interviu se desfăşoară interactiv, prin email-uri. Deoarece, de câte ori ai revenit prin ţară, deşi ne-am întâlnit, timpul te presa. Şi n-am putut reface clipele de linişte, plăcut tensionate, ale discuţiilor pe care le aveam. La institutul de cercetări la care lucram amândoi şi, mai ales, în seminariile pe care le ţineai. Cu acea "logică" a "vagului" care era şi obiectul seminariilor, dar şi modul atractiv al expunerilor dumitale.
Pentru cititori, trebuie să spun că prin anii 1974, fiind în ţară, ai publicat, împreună cu matematicianul Dan Ralescu, prima monografie de "Mulţimi Fuzzy (vagi)". Care a fost, ulterior, tradusă în mai multe limbi de circulaţie internaţională.
Apoi, în anul 1982 , ai plecat (puţin) la un congres şi… nu te-ai mai întors, stabilindu-te în America, la N.Y.. Iar cariera dumitale ştiinţifica şi universitară şi-a găsit împlinirea şi recunoaşterea comunităţii ştiinţifice internaţionale.
Deşi unele ecouri despre succesele cariei dumitale, de care vorbeam, ajungeau, pe ocolite şi în ţară, într-o emisiune de la "Europa Liberă", aflu, cu surprindere, că ai publicat primul dumitale roman (algebric): "Pullback". Cum s-a întâmplat această balansare spectaculoasă? Şi ce semnificaţie avea titlul acela neobişnuit? Iar, dacă nu mă întrerupi, o să tot continui cu întrebările şi vom rămâne fără răspunsuri.
C. V. Negoiţă: Interesul meu pentru studiul logicii infinitului s-a cristalizat în 1965, când am intrat intr-un program de doctorat în ingineria cunoaşterii, convins că o descriere exactă a oricărei situaţii fizice este imposibilă, că asta este o situaţie care trebuie acceptată, căreia trebuie să-i facem faţă, şi că inexactitatea descrierii nu este un dezavantaj, ci, mai curând, un ajutor. Cu alte cuvinte, vagul limbajului natural este un dar de la Dumnezeu, pentru ca omul, cu numai câteva mii de cuvinte, să poată descrie un intreg univers, oricât ar fi de complex.
Convins că vagul asigură eficienţa, în 1970 am publicat o teza de doctorat, care, în 1972 , mi-a adus o invitaţie la Atlas Computer Laboratory în Anglia, unde am intrat în legătură cu Congresul de Cibernetică organizat de Dr. J. Rose. Aşa am început, în 1973, în Bucureşti, un seminar dedicat sistemelor vagi.
În 1974, am publicat prima monografie a domeniului, împreună cu Dan Ralescu, acum profesor la Universitatea din Cincinnati. Versiunea engleză a fost publicată simultan la Basel şi la New York, iar traduceri în japoneză şi chineză au urmat relativ uşor, în 1978 şi 1982, probabil pentru că, şi în tradiţia din Pacific, pentru a pătrunde spre niveluri mai înalte de realitate e folosit paradoxul.
Aşa cum conspiraţia “iluminiştilor” a născut o epocă a modernilor, şi epoca postmodernă a fost grăbită de conspiratori, descrişi discret în Cybernetic Conspiracy, o carte a mea tradusă în limba română la editura Dacia în anul 2003, cu titlul Vizitator.
Seminarul din Bucureşti era cunoscut.
Scoteam o revistă la Amsterdam, numită Fuzzy Sets and Systems, publicată de Elsevier.
Primeam vizite.
Conduceam un laborator de modele, la Institutul de Informatică. Cu mine erau Mircea Sularia şi Paul Flondor, acum profesori în catedra de matematică la Universitatea Politehnică din Bucureşti. Foarte recent, Gabriel Burstein, acum un expert în pieţe financiare, în Wall Street, mi-a confirmat că şi el îşi aduce aminte de vizita lui Henri Prade de la Universitatea Toulouse, pe atunci doctorand, cu o teză despre logica vagului.
Primirea unui vizitator din străinătate urma un protocol riguros, sub supraveghere. Vizita nu putea fi imaginată în afara unui acord cultural, oficial, între ţări. Henri Prade venise pe contul lui. Se suise în tren şi venise la Bucureşti să vadă ce facem noi. Toată lumea s-a speriat pentru că nimeni nu a înţeles dece eram, sau puteam fi, atât de interesanţi. Nu a fost nevoie să-i spun ce cred despre modernul cel arogant şi asupritor. Îl simţise pe pielea lui, când îndrăznise să aleagă un subiect de teză de doctorat, care stârnise un hohot de râs. Târziu, când a ajuns editor al revistei înfiinţată de mine, i-am adus aminte de conspiraţia Bucureştiului. Un fenomen postmodern, i-am spus eu, ăsta e cuvântul la modă, cu care vei putea dialoga cu intelectualii Parisului.
Dar iată despre ce este vorba.
În 1972 am început studiul serios al logicii vagului sub pretextul benefic al modelelor matematice necesare planificării. Pentru prima oară în Europa de Est se vorbea de grade de adevăr. Chris Carlsson, din Finlanda, şi un matematician din Ungaria, Dombi, de data aceasta în cadrul unor acorduri oficiale, au venit să stea în laboratorul nostru ca să înţeleagă ce facem. Carlsson care nu ştia decât limba germană, a venit cu un dicţionar româno-german, ca să poată înţelege toate textele noastre, şi cele în limba română. Fără mult zgomot, sub scutul infailibil al informaticii, acceptată de toată lumea, am afirmat că nu există experienţă directă a realităţii fără interpretare, şi orice interpretare este coruptă de prejudecăţile interpretatorului. Ori atunci când o astfel de interpretare rămâne înţepenită între un „da” şi un „nu” categorice, specifice unei logici binare, nenuanţate, plecând din antichitatea greacă dar ajunsă la apogeu în iluminismul modern, lucrurile devin extrem de grave.
Nimeni nu se gândea că abordările postmoderne vor putea declanşa dialogul de mâine între religie, artă, şi ştiinţă, cu care să poată fi explicat fenomenul cultural interbelic, de rezistenţă, la noi în ţară, împotriva terorii modernilor, .
G.M.: Au existat şi alţi postmoderni în afara poeţilor şi literaţilor, în general?
N: Nu voi vorbi de fiziceni, fără de care discuţiile despre legăturile teologiei cu ştiinţa ar fi fost amânate.
Un gânditor postmodern , în sensul cel mai bun al cuvântului, a fost Nicholas Georgescu Roegen, profesor în domeniul economicului la Universitatea Vanderbilt, din Tennessee, unde a ajuns fugind, după ce, ca membru al comisiei de armistiţiu, imediat după terminarea razboiului doi mondial, sesizase furturi masive din România.
El şi-a dat seama de importanţa limbii în formarea metateoriei. În viziunea lui, conceptele nu pot fi aritmomorfe, adică reprezentate prin numere. Într-o carte celebră, The Entropy Law and the Economic Process [Harvard University Press, Cambridge, 1971] el observa că numerele nu se pot suprapune, fiecare fiind distinct în relaţie cu celelalte, în timp ce concepte ca "bun" sau "adevarat", nu au graniţe, fiind inconjurate de o penumbră cu care se suprapun peste celelate. Intr-un anume moment istoric, spune el, o naţiune poate fi şi democraţie şi dictatură, aşa cum un om poate fi tânăr şi bătrân, simultan. Categoriei conceptelor nu i se poate aplica legea excluderii terţului, aşa cum cerea logica erei moderne. Cu toate că au accelerat avansarea cunoaşterii în domeniul materiei inerte, nici un proces de schimbare nu poate fi explicat cu concepte exprimate numai prin numere. Vehiculele principale ale schimbării economice sunt slăbiciunile omeneşti. Concluzia lui este că dacă economia vrea să fie o ştiinţă, nu numai a cantităţilor observabile ci şi a omului, trebuie să se bazeze pe raţionamente aproximative, lingvistice.
G.M.: Ştiu că Nicholas Georgescu Roegen a jucat un important rol în viaţa dumitale.
N: Georgescu Roegen ştia ce fac eu.
Ne-am întâlnit la Bucureşti cu ocazia Congresului al III-lea de Cibernetică şi Sisteme, în 1975. M-a ascultat cu atenţie. Nu pot să-i uit privirea dură, gândirea limpede, forţa unui intelect perfect şlefuit. N-am vorbit despre era modernă. Nu ştiam de cine eram ascultaţi. Eu îi aşteptam aprobarea, o bătaie pe umăr, încurajarea unui mare profesor american. Ne-am despărţit fără ele. Foarte târziu, peste ani, când eram sigur că mă uitase, m-a sunat la numărul de telefon de acasă.
Primul gând mi-a fost gând de spaimă. O convorbire cu America în 1982 trebuia raportată şi explicată. Şi el ştia . O voce limpede, rece, m-a întrebat, scurt, dacă pot vorbi englezeşte. Atât. Dacă pot să vorbesc despre cercetările mele. I-am răspuns că tocmai plecam în Mexic, invitat de Doctorul Rosenbluth, ministrul învăţământului, nepotul celui care, împreună cu Norbert Wiener, introduseseră conceptul de cibernetică. Urma să ţin un seminar privind sistemele vagi, o noutate care începea să intereseze. Era momentul când Japonia introdusese logica vagului în dispozitivele electronice căutate, cum ar fi aparatele fotografice, construite să se comporte inteligent.
Aşa am ajuns în America. Din Mexic. Invitat de Universitatea Vanderbilt. Cu o invitaţie transmisă prin ambasada Americană din Mexico City. La recomandarea profesorului Georgescu Roegen. Aşa am continuat discuţia începută la Bucureşti, curios, convins că acum voi afla ce crede despre cercetările mele.
O cauză, mi-a spus el, capătă greutate numai dacă este luată în braţe de o universitate americană. Ştiu că vei rămâne aici. Încearcă-ţi norocul. Dar să ştii că nu e uşor. Lumea modernă se apără atacând. Trebuie să-ţi găseşti aliaţi. Nu mi-aduc aminte să fi spus "postmoderni". Nici eu, şi nici el nu ştiam nimic despre ei.
Este adevărat că, înainte de a ajunge la Nashville, m-am oprit pentru câteva zile în Bloomington, la Universitatea din Indiana, unde Dan Ralescu îşi dădea un doctorat în statistică matematică. Erau acolo Matei Călinescu, Ciprian Foiaş, şi alţi câţiva profesori români. După un prânz, am ajuns şi în bibliotecă, una din cele mai mari din lume, conectată cu toate celelalte biblioteci din America. Curios să-mi vadă reacţia, cineva mi-a arătat sistemul de regăsire a informaţiei. Pui un nume de autor, mi s-a spus, şi afli unde sunt cărţile. Aşa am constatat, nu fără oarecare surpriză, că eram prezent în sute de locuri. Cărţile mele, scrise în România, şi cele în limba română şi cele în limba engleză, veniseră în America cu mult înaintea mea.
Au fost comandate de cei care au crezut că au nevoie de ele, mi s-a răspuns. Probabil că erai postmodern, a adăugat cineva, în glumă, amuzat că nu auzisem încă de noii mei aliaţi.
Sosisem într-un moment special al istoriei şi eram hotărât să-l folosesc pe cât pot. Nu mi-a fost greu să-mi dau seama că am nevoie de o tactică nouă. Astfel am încercat romanul scurt, postmodern, convins de libertatea literaturii, care se putea împleti perfect cu rigorile ştiinţei. Nu era numai gând. Era datorie. Era aerul care trebuia respirat. În 1982, America m-a primit în braţele ei vânjoase cu o generozitate născută din dorinţa sănătoasă de vindecare. O potrivire făcută în cer. Ca şi mine, America se pregătea să scape de tot ce era prea modern, demodat, inutil.
G.M.: Acum am înţeles cum ţi-ai început cariera literară. Şi am mai observat ceva. Faptul că, atunci când te referi la preocupările dumitale multiple, foloseşti calificativul postmodern şi nu pe cel de postmodernist. Faci vreo distincţie între ele?
N: Dacă am făcut-o, atunci a fost intuitiv. Observaţia dumitale mi se pare extrem de interesantă.
G. M.: Hai să discutăm cu altă ocazie despre asta. Deocamdată aş vrea să te referi la romanul dumitale algebric: „Pullback”. Şi de ce tocmai acest titlu.
N: Ar trebui amintit, aici, un moment anterior, din ţară, extrem de important.
Miercuri 13 ianuarie 1982, revista Viata Studenteasca, în pagina intitulată Paradigme, anunţa într-un paragraf scurt ca: "In metodologia de cercetare a sistemelor teleologice a fost introdus de curând un termen nou. Pullback inseamnă retragere orientată pe niveluri superioare de percepţie. Acest fel de mişcare este tipic pentru sistemele umane şi face acum obiect de studiu în cibernetică. Un psihiatru (D.S.Ogodescu), un filosof (C.Noica), şi un cibernetician (C.V.Negoita) s-au ocupat de mişcări orientate şi în această pagină sunt comentate trei carţi pe care le-au publicat în anul 1981. Cu toate că autorii aparţin unor domenii diferite, concluziile lor par foarte apropiate. Pentru studiul sistemelor umane conceptul de retragere este fundamental. Aplicaţiile practice pot fi importante."
În Devenirea întru Fiinţă, Constantin Noica spunea aşa: "Că i s-a luat tot filosofiei este limpede. Simplul fapt că ştiinţele au vorbit mai bine despre conceptele ei privilegiate a deposedat-o de ele". Şi mai departe se întreaba: "Mişcarea continuă a fiinţelor şi lucrurilor a devenit funcţia (experienţa) cheie, demiurgul fără chip şi fără armură al omenirii actuale. În această situaţie suntem oare înarmaţi cu concepte şi metode pentru a surprinde şi exprima dinamica totală, integrală, a diverselor sectoare ale realităţii?"
La aceasta intrebare a incercat sa raspunda Ogodescu în Persoana şi Lume. A sosit momentul, spune el, ca cibernetica să-şi emancipeze principiile sale fundamentale prin despărţirea de ordinea binară, care surprinde doar aproximativ complexitatea realului. Unitatea realităţii nu poate fi gândită decât în raport cu procesualitatea de retragere spre 'ceva'. Fiecare ciclu de tip pullback sporeşte mulţimea de determinaţii concrete într-o structură care cuprinde toate determinaţiile posibile, astfel încât concepte cu conţinut tot mai dens exprimă înlăturarea din gândire a tot ce este neesenţial, şi confundarea ei progresivă în obiect ( sau, în limbajul lui Noica, în fiinţa din lucru). Or, capacitatea sporită de pătrundere în fiinţa lucrului constitute puterea ştiinţei actuale de a reface, la sfârşitul secolului XX, unitatea de conţnut a realităţii. Dacă ontologia tradiţonală îsi centra aria preocupărilor pe aspectele statice ale realităţii, ontologia postmodernă studiază transformări ale realităţii, astfel încât acum 'devine' înseamnă 'este'. Ontologia revine în atenţia omului de ştiinţă care nu se mai ocupă numai de 'existenţa- ca - existenţă' ci şi de 'existenţa- ca - proces'. Când Ogodescu se întreaba cum îşi dobândeşte referenţialul autonomia în contextul interşanjabilităţii, constata că el se poate îndepărta de ceilalţi poli, adică se poate desitua.
Desituarea este un termen împrumutat de la M.Şora (Sarea Pământului, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1978), şi cred că reprezintă una din traducerile posibile ale termenului pullback. Putem afirma fără exagerare, spune Ogodescu, că pe muchia acestui concept se joacă însăşi soarta cunoaşterii. Fără acest mecanism, actul cunoaşterii s-ar reduce la o simplă reflectare a lumii lipsită de concomitenta dobândire a conştiinţei lui.
În Fuzzy Systems, o carte terminată în 1977, care şi-a făcut drum mai încet, prezentând conceptul de pullback, aşa cum va ajunge la Congresul Internaţional de Cibernetică şi Sisteme de la Amsterdam, în 1978, scriam că acesta s-a dovedit fertil pentru modelarea unei clase largi de sisteme, cum este cazul celor descrise în teoria deciziilor, sau a celor descrise în teoria conceptualizării, ambele fundamentale în domeniul inteligenţei artificiale, cea simulată de un calculator. Teoria sistemelor vagi se bazează pe ideea de grade de adevăr.
Conceptul central în jurul căruia se învârteşte conflictul dintre modern şi postmodern este acela de adevăr. Toţi criticii epocii moderne, indiferent de unde pleacă, ajung, inevitabil, la el.
Modernii pretind că adevărul poate fi cunoscut repede şi în întregime. Postmodernii sunt de părere că aşa ceva nu se poate. Neînţelegera provine din reprezentarea poziţiei obsevatorului faţă de realitate. Pentru modern, realul este ceva plan. Postmodernul vede realul asemenea unui diamant căruia i s-au şlefuit multe feţe. El recunoaşte că nu poate privi toate feţele, diamantul fiind foarte mare. În această situaţie, se desituează, adică se retrage, pe o poziţie din care vede şi alte feţe. El recunoaşte ca numai din infinit se poate vedea tot, fară nevoie de nici o mişcare.
Postmodernul recurge din nou la conceptul de infinit. Modernul crede ca nu este nevoie de el. Pictori cu reputaţie au încercat, cu o intuiţie identică cu cea a savantului, şi cu rezultate surprinzătoare, să pună câteva feţe ale diamantului într-un singur plan. Rezultatul a fost o reprezentare diformă. Pictorul modern a crezut că are voie să deformeze. Ideologii moderni, în încercările lor de inginerie socială, au crezut că şi ei au voie să se joace. Rezultatele se cunosc.
Postmodernismul, în câteva tatonări specifice începutului, a pretins că extinde modernul fără să-i schimbe logica. S-a crezut ca se poate vorbi de modern- postmodern.
Orice tip de postmodern bazat pe logica cu două valori este o simplă extensie a modernului.
G.M.: Deşi ţi-am propus, şi ai fost de acord, să vorbim cu altă ocazie şi pe larg despre postmoderrn versus postmodernism, mă gândesc acum că e bine să punctăm, pentru o dezvoltare ulterioară, faptul că un astfel de „postmodern” bazat pe o logică bivalentă este, de fapt, pur şi simplu un postmodernism. Cu toate consecinţele de rigoare. Inclusiv care presupun o mişcare plană şi care evită infinitul.
N: Absolut de acord. Revin cu precizări. Pentru mine, postmodernul este mai mult decât această extensie. Pentru mine el se dovedeşte a fi o restauraţie a premodernului, la un nivel superior, pe helix. Prin simpla extensie, modernul îşi păstrează logica şi năravurile. Logica modernului-postmodern rămâne binară. Restauraţia premodernului, însă, ne conduce obligatoriu la logica dogmelor.
Restauraţia logicii nebinare, a dogmelor, nu este un act arbitrar ci o necesitate dictată de nevoile teoriei mulţimilor infinite şi ale fizicii cuantice. Lucrul acesta a fost observat pentru prima oară de Lucian Blaga. În 1931, în Eonul Dogmatic, el spune aşa: " Scormonind în cenuşa istoriei, constatăm ca teologia (cea crestina, căci despre ea este vorba în primul rând) a dat naştere la o seamă de formule, care, privite mai deaproape, alcătuiesc un tip aparte de cunoaştere: dogmele...Dogma, în afară de faptul de a fi formulă metafizică, mai ascunde şi un sens metodologic, care - lucru destul de curios - până acum nu a fost remarcat nici de filosofi, nici de teologi. După ce ne vom fi achitat de această sarcină, vom ajunge în chip firesc să ne punem unele întrebări, care ar putea să fie pline de consecinţe. Nu cumva s-ar putea deschide undeva noi perspective filosofiei prin transplantarea în ea a metodei dogmatice, intrebuinţate, până acum, aproape exclusiv numai în domeniul celălalt, asupra căruia gândirea filosofică s-a străduit să arunce tot discreditul?...Matematica mai nouă cunoaşte unele construcţii, cum sunt acelea ale transfinitelor (simbolul alef al lui Cantor) prin care, fără să se ştie, se fac unele concesii atât de importante gândirii dogmatice, încât ar putea să fie numite, fără înconjur, echivalente matematice ale dogmaticului. Simbolul „alef” denumeşte o mărime transfinită care rămâne identică cu sine, orice mărime finită s-ar scadea din ea. Reamintind formula dogmatică a lui Filon, potrivit căreia substanţa primară nu suferă nici o scădere prin emanaţiile ce se desprind din ea, între a pune în evidenţă simbolul „alef” si formula filonică e o perfecta asemănare structurală ( cu deosebirea doar că dogma vorbeşte despre esenţe şi procese cosmologice, pe cand aleful e pur matematic). Cantor (şi alături de el şi alţii) a ajuns, prin inlănţuiri logice de calcule şi consideraţii, să stabilească diversele antinomii ale transfinitului. Chestiunea principală ce se pune în această ordine e însă nu cum matematicienii au ajuns la aceste antinomii, ci cum vor sa le rezolve."
Existenţa postmodernilor religioşi dovedeşte falimentul timpurilor moderne, care au respins religia, adică legătura cu infinitul (ce nu se supune logicii cu două valori). Omul modern nu a avut nevoie de infinit. Omul postmodern are, dovedindu-se mai prudent. El spune că adevărul, la fel ca frumosul, se află în ochiul observatorului, şi acceptă grade de adevăr. Acest punct de vedere pleacă de la presupunerea simplă că adevărul nu poate fi perceput dintr-odată, că “realul,” prea mare, poate fi consumat pe bucăţi, pe felii, pe niveluri, care, evident, urmează a fi asamablate.
În concluzie, putem afirma că nu postmodernul, care readuce interesul pentru logica dogmelor, contribue la eroziunea autorităţii religiei, aşa cum acuza Jane Lafrensen. Eroziunea autoritaţii religiei a fost şi rămâne sarcina primară a modernului, sensul existenţei lui, atunci, acum, şi oricând, ilustrat atât de bine de forma lui cea mai evoluată (sau involuată), marxismul, care nu are nevoie de infinit şi nici de logica lui. Un postmodern care îşi bate joc de eroi şi martiri este un modern deghizat, călit în lupta de clasă, un eufemism care se substitue principiului terţului exclus. Când Jane Lafrensen spune că un adevărat postmodernist este liber să facă ce vrea, se referă la cel care crede că poate compromite restauraţia. O metodă folosită curent de moderni, atunci când profită de lipsa unor definiţii inteligibile.
G.M.: În acest sens cred că au dreptate cei care afirmă că, de fapt, postmoderniştii sunt, pur şi simplu, marxişti care şi-au pierdut obiectul muncii: lupta de clasă. Dar nu vor cu nici un chip să renunţe a susţine în continuare lipsa oricărei necesităţi de a apela la infinit şi, în ultimă instanţă, indirect, la Divinitate.
N: Nu ai făcut decât să accentuezi ceea ce am vrut şi eu să spun. Aşa că nu pot decât să te aprob.
G.M.: Există nişte asemănări dar şi deosebiri fundamentale între ce spui dumneata şi ce spune alt român, plecat de mult în Franţa, Basarab Nicolescu.
„[Există] diferite niveluri de percepţie care se găsesc într-o corespondenţă biunivocă cu nivelurile de Realitate” (Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea – Manifest, Polirom, 1999)
„.... adevărul nu poate fi perceput dintr-odată... Realul prea mare, poate fi consumat pe bucăţi, pe felii, pe niveluri.” (C.V. Negoiţă)
Amândoi, prin urmare, asertaţi existenţa: (a) mai multor niveluri ale Realităţii şi (b) diferite niveluri ale percepţiei umane corespondente fiecărui nivel în parte. Percepţii care uneori depăşesc pe cea obişnuită empirică (sensibilă) tributară simţurilor comune.
„Două niveluri adiacente sunt legate prin logica terţului inclus, în sensul că starea T prezentă la un anumit nivel este legată de un cuplu de contradictori (A, non-A) al nivelului imediat învecinat. Starea T opereazză unificarea contrariilor A şi non-A, însă această unificare se produce la un nivel diferit de acela unde se situează A şi non-A.” (B. Nicolescu, op. Cit.)
„Pullback înseamnă retragere orientată pe niveluri superioare de percepţie.
Postmodernul vede realul asemenea unui diamant căruia i s-au şlefuit multe feţe. El recunoaşte că nu poate privi toate feţele, diamantul fiind foarte mare. În această situaţie, se desituează, adică se retrage, pe o poziţie din care vede şi alte feţe. El recunoaşte că numai din infinit se poate vedea tot...” (C.V. Negoiţă)
La amândoi apare astfel un „pullback” . Numai că aici intervine diferenţa fundamentală între semnificaţiile acordate de B. Nicolescu şi, respectiv, de dumneata acestui „pullback”.
Astfel, în timp ce dumneata, prin intermediul unui „terţ inclus” care reprezintă diverse grade de adevăr acorzi „desituării” (pullbackului) un caracter „dinamic”, heraclitean, B. Nicolescu îl vede ca fiind „static”, asemănător cu ceva din lumea ideilor platoniciene, imuabile, date o dată pentru totdeauna.
Mai precis, „pullback-ul” dumitale oferă atât celui care încearcă să de-scrie la un moment bine precizat ce a perceput (să-i spunem, printr-un „simţ interior”, diferit de cele cinci simţuri comune când e vorba de depăşirea empiricului), cât şi receptorului de-scrierii, posibilitatea sur-prinderii unui moment instantaneu din curgerea heracliteană a Realităţii (indiferent de nivelul realităţii în care are loc percepţia). Cum, tot aşa, este posibil ca la alt moment, atât „cititorul” cât şi chiar autorul trecut pe post de receptor, pot percepe, prin „desituare”, cu totul altceva decât în momentul primei citiri sau în actul de-scrierii. În acest fel, textul „obiectualizându-se”, devine el însuşi „dinamic”, schimbător, heraclitic ca orice lucru care face parte din oricare nivel al Realităţii.
Altfel spus, modul în care utilizează B. Nicolescu „terţul exclus” se doreşte a fi „universal”. În schimb dumneata, fără a fi „nominalist” pur care, la limită, devine „solipsist”, reuşeşti să „individualizezi” specificitatea absolută a modului în care „cunoaşte” fiecare subiect uman, precum şi faptul că, unul şi aparent acelaşi subiect poate „percepe” şi „cunoaşte” în mod cu totul diferit unul şi, iar aparent, acelaşi lucru. Şi aceasta deoarece atât lucru („obiectul”) cât şi subiectul se schimbă instantaneu în fiecare moment.
Cred că în acest fel trebuie „citite” şi textele dumitale literare. Şi ai recurs la beletristică deoarece ai simţit imperios nevoia omului postmodern de a reuşi să comunice cât mai larg cu ceilalţi, literatura fiind mult mai accesibilă unui număr sporit de cititori comparativ cu disciplinele ştiinţifice şi chiar umaniste strict specializate. De unde această nevoie imperioasă de „comunicare”? Probabil din faptul că realitatea „postmodernă” (şi nu „postmodernistă” – despre această diferenţă, aşa cum am propus, vom vorbi altă dată pe larg) în care am ajuns să trăim a devenit, pe toate planurile, inclusiv cel empiric, atât de deconcertant imprevizibilă, încât dacă nu reuşim să ne adaptăm la ea riscăm să nu mai existăm. Ori a ajuta şi pe alţii să înţeleagă acest lucru devine, pentru cei care l-au înţeles, o datorie vitală. Orice vis (fantezist acum) al unei „univeralităţi” iluminist-moderniste (chiar şi cu „terţ inclus” de genul celui al lui B. Nicolescu) prin intermediul căruia omul ajunge să stăpânească ceea ce putem numi „Natură” (în sensul cel mai larg posibil, incluzându-ne în ea şi pe noi cu tradiţiile noastre), măcar şi „conceptual” dacă nu mai poate acum altfel, a apus.
După această distincţie între puntele de vedere proprii dumitale şi, respecftiv, lui B. Nicolescu, pe care am încercat s-o schiţez, cred că este deosebit de interesant, pentru cititori, să afle cum au fost receptate textele dumitale literare în România. Mai ales că, în ultimul timp, au apărut, la noi, atât traduceri din engleză ale unora dintre ele sau chiar altele pe care le-ai redactat direct în limba română.
N: Dă-mi voie să lărgesc puţin cadrul şi să nu mă refer numai la cei din România. Şi, în acelaşi timp, să mai fac şi unele precizări suplimentare.
G.M.: Dacă e aşa, atunci, pentru că ai pomenit în treacăt de Jane Lafrensen, te-aş ruga să vi cu astfel de precizări suplimentare. Pentru că, din nefericire, punctul ei de vedere a devenit un loc comun al celor care se ocupă, de pe margine, de postmodernism. Fără să-l înteleagă. Şi cu atât mai mult când e vorba de postmodern. Între cele două ne făcând nici un fel de diferenţă. Deci, în ce context şi-a expus ea părerea?
N: În Comunicarile celui de al Şaselea Simpozion al Academiei Oamenilor de Ştiinta din România, Filiala Americană, la care am participat, Jane Lafrensen , de la American Institute for Writing Research, are o notă, intitultă Postmodernism, în care afirmă că "în centrele unde se studiază literatura, postmodernismul este considerat ca emanând din exces de liberalism în gândire, din mişcarea New Age, şi din eroziunea autorităţii deţinută odată de morală şi religie. O mişcare foarte diversă, postmodernismul a pătruns în multe domenii. Un adevărat postmodernist crede că este liber să se disocieze de etică, să adopte propriile sale reguli de acţinue sau de gândire, să-şi bată joc de eroi şi martiri, să conteste orice autoritate, să accepte numai propriile legi...Cititorul este îndemnat să compare postmodernismul cu dadaismul (în care o realitate superioară este presupusă a fi captată eliberând mintea de logica şi control raţional) sau cu eupheismul (stilul contorsionat din Anglia secolului al XXVI-lea, bogat în aliteraţii, antiteze elaborate, şi comparaţii extinse degeaba). Nici o lucrare majoră nu a apărut sub auspicii postmodern(e/iste)."
Remarc aici, încă o dată, confuzia care poate apare între „postmodernism” şi ceea ce înţeleg eu, evitând (cum ai spus, poate instinctiv) termenul acesta şi utilizând, în schimb, pe cel de „postmodern”.
Mai precis: majoritatea promotorilor postmodernismului, atât în Franţa cât şi în America, sunt, în mare majoritate, foşti marxisti (aşa cum ai remarcat şi dumneata anterior), îsă sunt intelectuali cu o serioasă cultură, care, observând, primii, incapacitatea modernului, au căutat să se salveze în altceva. Furnizând o critică a pozitivismului şi a macroteoriei, ei pledează pentru o multiplicitate a punctelor de vedere, ocupându-se de relaţia individ - fenomen, renunţând la plasarea lor împreună într-o schemă mai largă. Postmoderniştii, oriunde s-ar găsi ei, accentuează nevoia de microteorie. Din acest punct de vedere, materialismul filosofic marxist pare a fi separat de gandirea modernă.
Multe variante ale postmodernismului sunt încercări de salvare, renunţări mai mult sau mai puţin declarate, facute de marxişti care nu se pot desparţi uşor de marxism. Ei ajung la exagerări, care o fac pe Jane Lafrensen să confunde denigrarea valorilor nationale, cu atitudinea resemnată în faţa ideii de adevăr parţial, şi globalizarea predicată de comunism (proletari ai lumii uniti-vă ) cu eliminarea graniţelor impuse de aplicarea unei logici binare ( proprie unei realităţi finite ) acolo unde nu este cazul.
G.M.: Ceea ce ai spus, m-a lămurit, cel puţin pe mine, de eroare căreia i-a căzut pradă Lafrsen şi alţii ca ea.
Mulţi români tineri, o dată cu deschiderea graniţelor după ’89, au avut şi au posibilitate să execute stagii de pregătire în America. Iar printre aceştia, unii sunt de formaţie umanistă. Şi, din nefericire, se reîntorc în ţară cu idei de genul celor emise de Lafrensen. Cum se explică acest lucru?
N: In România, acest tip de postmodernism, mai ales în mediul universitar şi academic de tip „umanist” (incluzând însă şi sociologia), a fost importat în ultimul timp din America, tocmai de tinerii de care vorbeai. Dar şi de mai puţin „tinerii” care mai prezintă şi o nocivă autoritate academică fiind aşa zişi „formatori de opinie”; şi care, la rândul lor, au beneficiat de contacte sponsorizate de Stat, prin diverse aranjamente, cu mediul universitar american. Iar aici, în America, cei menţionaţi au nimerit la catedre de (pseudo)ştiinte sociale, inventate în grabă în ultima jumatate de secol, cât şi la catedrele care se ocupau de limbă şi literatură şi care au fost, până nu de mult, şi aproape în totalitate, marxiste. Vizitatorii români, care au petrecut un timp relativ scurt in universităţi relativ izolate, nu au putut să-si dea seama de imensitatea presiunii ideologice, mai ales când nu ştiau despre ce este vorba, Marxismul în România fiind abandoat înainte de formarea lor intelectuală. Sau, mai rău, unii dintre ei, se formaseră chiar într-un mediu marxist deformat, complet subjugat cultului personalităţii „conducătorului”. Nimeni nu se asteapta la Marxism, veritabil şi vehement, în America, mai ales când terminologia folosită era evoluată.
Un număr impresionant de intelectuali troţkysti, protejaţi de democraţia americană, şi-au adaptat strategiile şi limbajul în funcţie de momentul istoric. Vizitatorii, impresionaţi de autoritatea universităţii americane, au crezut că tot ce zboară acolo se şi manâncă. Ei nu şi-au dat seama că această autoritate este dată exclusiv de catedrele de şiinţe şi tehnologie, imense uzine de cercetare, prea putin afectate de macroteorii. Există şi cazuri de oportunism, atunci când predicarea postmodernismului pare avantajoasă. Este cazul unor cercetători tineri, aflaţi în universităţile infectate, forţaţi să publice, pentru a putea fi promovaţi. .
G.M.: În 2002, cu ocazia unei vizite în ţară, ai participat la o şedinţă a Grupului de Cercetări Interdisciplinare al Academiei Române. Cu acea ocazie ţi-ai prezentat unele idei în acord cu cele pe care le-ai spus anterior. Deşi membrii Grupului respectiv erau intelectuali cu o solidă pregătire şi, majoritatea, posedau ceea ce se numeşte o „minte deschisă”, comunicarea dumitale a fost întâmpinată cu unele rezerve. Atunci ţi-am solicitat un text pentru publicaţia anuală Noema (care apare sub egida Academiei Române şi al cărui redactor şef sunt), în care să-ţi expui ideile.
N: Într-adevăr, într-un text publicată in Noema, volumul din 2002, spuneam ca definiţiile hazardate ale postmodernismului din mediile umaniste de stânga nu rezistă unei analize atente. Vorbind despre astfel de definiţii, atrăgeam atenţia că logica finitului nu este tot una cu logica infinitului. Pentru cei interesaţi în această deosebire, recomandam detalii ce puteau fi găsite departe. Acum, la aproape patru ani de la publicarea acelui volum, toate aceste detalii sunt mult mai aproape, la îndemână, atât în mintea mea cât şi între coperţile unei cărţi, intitulată Vag , apărută în România, şi în unele comentarii generate de ea [Irod, Diaconu, Savulescu, Comorosan].
G.M.: Cred că a venit, totuşi, timpul să ne spui câte ceva şi despre cărţile dumitale. Nu despre cele ştiinţifice (astea-i interesează pe specialişti), ci despre cele cu caracter literar.
N: În majoritatea cărţilor mele cu caracter literar, cum zici dumneata, mai ales cele publicate în limba română, la editura Paralela 45, am vorbit despre activitatea profesorului, şi cum a înţeles el să predea cursuri de teoria cunoaşterii.
În "Împotriva lui Mango", o carte subintitulată roman postmodern, unde cunoaşterea rezultă din conexiunea dintre mai mulţi neuroni, pentru că impusurile trimise de un neuron ating alţi neuroni şi îi activează, studenţii află despre grade de conexiune.
Profesorul afirmă că învăţarea este ajustarea acestor grade. Studenţii ştiu că, deobicei, urmează şi altceva. Un comentariu. Profesorul le spune că şi iubirea uneşte. La fel cum comunicarea pretinde mai mulţi neuroni, şi iubirea presupune mai multe persoane, una care iubeşte şi altele care primesc această iubire. Cel care primeste iubirea e conştient de cel ce iubeşte. Niciodata iubirea nu confundă persoanele, căci confundarea ar pune capăt iubirii. Plenitudinea existenţei, de care depinde fericirea deplină, nu poate fi trăită de unul singur. Bucuria de unul singur nu e deplină. Bucuria deplină este o cuprindere reciprocă.
Studenţii sunt sfătuiţi să cerceteze scrierile savanţilor premoderni. Li se recomandă Maxim, care scrie că noi am fost crescuţi la început într-o unitate a firii, dar diavolul a despărţit firea în mai multe închipuiri, folosindu-se de voinţa noastră.
Ce este o societate, întreabă profesorul.
O reţea neurală, răspunde corul studenţiilor.
Profesorul mai recomanda un savant premodern, de la Nyssa, pe numele sau Grigore, care în cartea sa Impotriva lui Eunomium, scrie că Tatăl a născut un alt Sine, neieşit din Sine, dar arătându-se în Acela întreg.
Deci, cine să fie Fiul, întreabă profesorul, şi studenţii răspund, tot în cor: Infinitul.
Dumnezeu este unul. Atunci, de unde cele trei persoane ale Treimei? Profesorul invocă alt savant premodern. Dionisie defineşte esenţa fiinţei divine spunând că bunătatea, ca şi iubirea, înseamnă o raportare. Nici unitatea nu poate fi fărâmată în favoarea relaţiei, nici relaţia anulată ca să salvăm unitatea. Printr-un Fiu întrupat se intră în comuniune filială cu Tatăl.
În fine, profesorul este întrebat dacă sunt şi alte teorii despe Fiul şi răspunde că da, cea modernă, elaborată de răzvrătiţi, şi promite, ca, în viitoarele lui prelegeri, să se ocupe de răzvrătirea lor, aşa cum apare în biblioteci, cele moderne.
Anul 2006 m-a adus încă o dată în România pentru un roman , "Concert la Carnegie Hall", publicat de editura Paralela 45, o culegere de Ecouri şi Dialoguri, publicată de editura Ideea Europeana şi un volum de articole publicate în ultimii 5 ani în revista romano-americană Origini.
Romanul este axat pe un pesonaj incomod, care încearcă să facă proces comunismului. O astfel de carte nu s-a scris de scriitorii anilor saptezeci, care ştiau despre ce este vorba, dar nu aveau voie, şi nici de scriitorii anilor douămii, care nu ştiau încă despre ce este vorba.
Ecourile şi dialogurile, numai cele în limba română, au fost culese de Eugen Diaconescu, profesor la Universitatea Piteştiului, pentru a aniversa douăzeci şi patru de ani de când am plecat în America.
Culegerea de articole din Origini, vrea să fie o recunoaştere a tenacităţii unei reviste scoasă de scriitorii români din America, cei grupaţi în societatea Literart XXI, activi permanent de un deceniu şi jumatate, mai ales în New York, aşa cum s-a văzut şi anul acesta, când şi-au lansat cărţile şi revista în Bucureşti.
Începutul l-a făcut profesorul Th. Damian, care la sfârşitul lunii august şi-a lansat un volum de poeme publicat de editura Paralela 45. La lansare au vorbit Mircea Săndulescu , scriitor trăitor în New York, autorul volumului Escapes and Ashes, Mihaela Albu, redactor şef al revistei Gracious Light, Aurel Sasu profesorul din Cluj responsabil de existenţa marilor dicţionare ale scriitorimii române, şi Vasile Andru, un atent cunosocător al enclavelor româneşti din America, Canada şi mai departe.
După numai o săptămână, au urmat cele trei volume semnate de mine, prezentate tot de Vasile Andru, ajutat de Ioan Buduca, unul din rarii critici înclinaţi spre reflecţie filosofică şi Bedros Horansagian, a cărui plecare precipitată de la conducerea Centrului Cultural Român din New York, a surprins multa lume.
În prima jumatate a lunii septembrie, am asistat la lansarea volumului intitulat Timpul, Rana Sangerândă, Poeţi Români în Lumea Nouă, o antologie semnată de Ştefan Stoenescu şi Gabriel Stănescu, doi româno-americani atenţi la destinul poetic romanesc, 1944-2004, în Statele Unite şi Canada.
Am mai asistat şi la lansarea unei alte antologii, alcătuită de poeţii Carmen Firan şi Paul Doru Mugur, cu ajutorul unor traducători americani, prezenţi la lansare şi aplaudaţi.
La scurtă vreme, Dumitru Radu Popa, şi-a lansat cu ceşti de ceai, la librăria Cărtureşti, volumul Lady V, publicat de editura Curtea Veche. Atât de importantă a fost lansarea încât directorul editurii a preferat să fie alturi de noi, lipsind de la şedinţa alegerii sale ca preşedinte al asociaţiei editorilor.
Iata ca româno-americanii, activi, sunt din ce în ce mai bine primiţi acasă, oferind o varietate largă de cărţi făcute să atragă atenţia asupra literaturii române care, acum, începe să crească şi pe continentul american.
În cărţile lansate de mine discut postmodernul religios.
Nu numai pentru că America este probabil una dintre cele mai religioase ţări din lume. Nu numai pentru că, fascinat de vederea stereoscopică a premodernilor, postmodernul americii religioase, în ultimile două decenii, a împins pendulul istoriei în altă direcţie. Ci şi pentru că iluminismul american nu a copiat iluminismul din Franţa, modernii americani nu au suferit de boala suficienţei, limitată la Europa de vest. Se ştie că, altădată, viţa de vie americană nu a fost distrusă de boală şi a fost exportată în Europa unde distrugerea a fost aprope totală. S-ar părea că aşa ceva se va întâmpla şi acum în cultură.
Cele trei cărţi lansate de mine în anul 2006 încearcă să ilustreze migrarea postmodernului religios folosind modelul insulei „legate” prin pod. La insulă nu se poate ajunge decât cu barca traducerii. Numai accesul pe pod face posbilă comunicarea directă, rapidă, organică. O întrebare firească a fost urmatoarea: dacă toată lumea vorbeşte acum despre Shakespeare, chiar şi când nimeni nu-l mai citeşte, s-ar putea să vorbească vreodată, la fel, despre Blaga, când se va dovedi că a fost cel mai important postmodern al Europei bătrâne? Probail că da, dacă sugestia va veni din partea universităţiilor mari, americane.
E bine să fi tradus într-o limbă de circulaţie. Este şi mai bine ca traducerea să fie cerută. Cheia rămâne în mâna celui care citeşte interesat, căutând aliaţi, ajutor, confirmare. El va construi podul.
Astăzi, cititorul american locuieşte în campusurile unor universităţi uriaşe, răspândite pe un continent uriaş, conectate prin legături electronice uriaşe. Chiar atunci când ajunge în oraşele mari, mai mult sau mai puţin uriaşe, altădată intoxicate de aburii stângii europene, el nu mai vrea să fie modern, în sens troţkist si chiar şi satul se vrea neoconservator. Postmodernii neoconservatori, nu mai cred în modern, şi derivatele lui, cunoscute sub numele de avangardă, experimentalism, sau contracultură. Ei propun altceva, ajungând la concluzia sănătoasă că modernul a fost maladie şi că vindecarea înseamnă întoarcere la starea de sănătate de dinainte de maladie.
Această viziune simplă, uşor de comunicat, stă la baza propunerii mele de definire riguroasă a stării de sănătate. Foarte aproape de cea a lui Chesterton, englezul lucid, care în urmă cu o suta de ani, a observat că numai ortodoxia salvează, pentru că oferă o vedere stereoscopică, cu un ochi pentru finitul vizibil şi celălat ochi pentru un infinit nevăzut, neatins, nesfâşiat de concepte.
Postmodernii americani recunosc că premodernii au înţeles logica infinitului.
Azi, America culturală, fascinată de fenomenul religios, cu o logică de tip şi-şi, continuă să creadă, cu superbă încăpăţânare, la fel ca în Europa de Est, că în Christ s-ar afla, în mod imposibil de desfăcut şi Dumnezeul şi Omul.
O astfel de judecată nu este acceptabilă la Paris.
Cum logica infinitului a devenit interesantă şi pentru informatica avansată, un domeniu de cercetare în care mă aflu de mai bine de treizeci de ani, am simţit nevoia să atrag atenţia Americii culturale că în România, prost văzută de modernii europeni, aroganţi şi miopi, această logică a fost studiată cu multă atenţie, de doua milenii, şi că rezultatele studiului ar putea să ajute la construcţia unor poduri spre cultura universală.
Dacă tot am ajuns în buricul pământului, pe uşa din faţă, a calculatorului electronic, necontestat ca fiind metafizic, retrograd, reacţionar, antipartinic şi duşmănos, ia să vedem cum putem să dăm o mână de ajutor celor ce până mai ieri, ca şi mine, erau dispreţuiţi pentru că îşi făceau rugăciunea, intrând în contact cu o forţă din spatele universului, foarte reală, pe un nivel înalt al realităţii, în ciuda protestelor celor aleşi de istorie să-i stârpească.
Despre aşa ceva este vorba în roman şi în cele doua culegeri de texte lansate pe Calea Victoriei, în sala oglizilor, care nu au clipit când au auzit de logica infinitului, atât de interesantă şi nici de de protestul împotriva superstiţiilor vehiculate de domnul Paler , care, mai deunăzi, pe ecranul unor televizoare, inventate tot de americani, spre stupoarea privitorilori avizaţi, susţinea ca toţi americanii ar fi inculţi şi deci incapabili de francofonie (de curând a murit; despre morţi numai bine; mai ales după ce, înainte de a muri, a publicat, într-un cotidian de largă circulaţie, inegalabilul „Interviu cu Dumnezeu” ; iar, altă dată, la o emisiune TV afirmase: „Nu mă tem de Dumnezeu; mă tem, doar, că el nu ar putea exista”, ceea ce dovedeşte, a câta oară, că un ateu e mai aproape de Divinitate decât un religios habotnic).
Acum când Europele îşi deschid reciproc braţele, este posibil ca România să-şi valorifice unele din tezaure, dând o mână de ajutor fraţilor lor din America care nu şi-au găsit încă benzile favorabile comunicării mesajului postmodern autentic spre Franco -Germania care, când aude de americani, îşi astupa urechile.
Citind o carte scrisă de profesorul Mincu (Experimentalismul poetic românesc) am văzut că în România există şi curaj şi talent, care să ne poată convinge că postmodernul european-românesc e altceva dacat postmodernismul lansat de domnii Lyotard, Derrida, Deleuze, Baudrillard, etc. şi chiar şi de postmodernismul americanului Rorty care se raliază celor anterior citaţi (pădure fără uscături nu există).
Am mai văzut şi cronici ale criticilor români foarte tineri.
Dilematica din iulie 2006 vorbea de postmodernism „autentic”. Observatorul cultural din august acelaşi an vorbea de romanul devenit obiect ştiinţific, si Ziua – tot în 2006 - vorbea în septembrie de o altfel de reprezentare în text, bazată pe grade de adevăr.
Daca privim dinspre ştiinţe, postmodernul poate fi explicat simplu ca o întoarcere la logica premodernilor, aşa cum observa Blaga pentru prima dată in 1931, în Eonul Dogmatic, aşa cum am mai amintit. Despre aşa ceva am vorbit pe larg în dialogurile purtate cu alte ocazii şi publicate în volumele remarcabilei doamne Iolanda, cărora literele româneşti au ce să le datoreze.
Dar dacă privim dinspre literatură? De acolo ce se mai vede?
Tot o întoarcere?
Sigur că da.
O întoarcere la perioada superbă, neviciată de diavola separării – legea excluderii terţului – care strecurată în logica lui Aristotel îi va poseda două secole pe modernii, mai ales europeni, făcându-i să separe poezia de proză, un gest caraghios, împotriva crezului din Niceea.
Am fost fericit să văd că Ioan Es Pop, scriind în Dilema, afirma ca Irozii, o carte a mea de acum doi ani, este numai aparent un roman, în pelerina căruia s-a înfăşurat un vast poem, pentru a înşela vigilenţa paznicilor unei pieţe în care poezia nu mai este îngăduită.
Am fost fericit să văd că N. Prelipceanu, în Romania Libera spunea şi el „Greu de spus dacă Irozii este roman…Cartea e, în fond, un poem, a cărui logică o depăşeşte pe cea obişnuită”.
Poeţii, atunci când sunt remarcabili, pot recunoaşte cu uşurinţă natura dublă a literaturii, la fel ca DeLillo, prozatorul american, şi el remarcabil, care a constituit, pentru mine, o influenţă determinată, depăşindu-i pe ceilalţi, înaintaşii, şi ei fascinanţi, chiar când ajung numai până la magic.
Care ar fi avantajul unui astfel de punct de vedere?
Unul neaşteptat şi teribil de important.
Perioada dintre cele două războaie absurde din secolul precedent, unul din cele mai mizerabile, poate căpăta o explicaţie nouă. Intelectualii care şi-au sacrificat tinereţea, pentru a fi puşi la zid, infieraţi ca antimoderni, par a fi apostolii postmodernului autentic. Modernii europeni, care şi-au facut apariţia pe scena istoriei în mod violent, nu au vrut să se lase şi s-au apărat violent, prin exterminarea celor ce nu mai credeau în modernul insuficient, în vederea cu un ochi singur, ochiul golemului. Aruncarea unor valuri de praf în ochiii şi urechile cititorilor cu privire stereoscopică s-a dovedit a fi criminală.
Cred ca se va face lumină, ca să se poată vedea precursorii, şi că reacţia va fi o nouă descărcare de energie, care ar merita urmărită.
G.M.: Consider că a venit timpul să încheiem. Fără a uita promisiunea că, mai devreme sau mai târziu, vom încerca, în cadrul unei discuţii separate , şi cât ne va sta în putinţă, să facem unele distincţii între postmodern şi postmodernism. Mai ales că astfel de distincţii implicite (contextuale), uneori doar sub forma unor sugestii, abundă în textul de faţă.
Nu-mi rămâne decât să mulţumesc lui Constantin Virgil Negoiţă pentru interviul acordat.
|
| Regulament | © 2002-2008 - Hermeneia.com