Am plăcerea să vă anunţ apariţia volumului de poezie "Uitarea dinainte", apărut acum câteva zile la editura "Vinea" din Bucureşti.
Volumul are 110 pagini, este o ediţie bilingvă,cuprinzând poeziile originale în franceză ("Oublier en avant") precum şi traducerile în româneşte.
Originalul a luat în anul 2001 premiul "Ilarie Voronca" în Franţa, având onoarea de a fi prima româncă căreia i s-a decernat acest premiu cu nume românesc şi a fost publicat în 2002 la editura "Jacques Brémond" din Franţa.
Traducerile în limba română îmi aparţin.

Îmi permit să anexez fragmente critice despre volum, aşa cum apar în versiunea românească.

În Uitarea dinainte Marlena Braester ne restituie o superbă experienţă a deşertului… O voce profund interioară care povesteşte la fel de bine aşteptarea, ca şi promisiunile orizontului, distanţele care se desfăşoară în noi înşine, limitele, disonanţele.
Lionel Ray

Îmi place extraordinar ideea că "poemul există în privire". Cât de limpede spus, cât de simplu de spus! Mi-e foarte apropiată viziunea aceasta. "Poemul deja există în privire", fie că este vorba de deşert sau de copac, de oraş sau de apă. Ori de chipul unui om. Poemul ne precede pentru a ne mărturisi pe noi înşine şi pentru a ne naşte. Descopăr în poezia Marlenei Braester ceea ce lipseşte deşertului: cuvântul. Ea îi dăruieşte cuvântul şi astfel se aşterne viitorul tuturor pietrelor. Ştie să folosească puţine cuvinte tocmai pentru a nu pierde absolut nimic din esenţialul ce se oferă cu atâta zgârcenie privirii.
Joël Bastard

De la haos la ecouri (chaos - écho), inversarea la nivelul limbajului semnalează schimbarea realizată, prin intermediul cuvântului, în conştiinţa celui ce vorbeşte. Avem un spaţiu nediferenţiat, al privării duse la limită, din care apare, tocmai datorită acestei situaţii, sâmburele a ceea ce nu se poate sfărâma, relansând un acord pe un fond de vid. Marlena Braester ne propune un poem dens, în care repetiţia, acumularea, dar şi economia verbală, dovedesc această explorare a Fiinţei, care, în mod neaşteptat, culminează, uimeşte, solicită şi purifică viziunea, suscitând întâlnirea cu sine şi cu lumea.
Această lecţie esenţială a deşertului, pe care poeta o include în Uitarea dinainte cu o deosebită maturitate a expresiei, putea fi ghicită încă din volumele sale precedente de poezie. Precum într-o operă abstractă, dar şi profund fenomenologică, diverse figuri ale discursului său poetic se articulau deja sub formă de oximoroni: albul şi negrul, cuvântul şi tăcerea, noaptea şi ziua, vederea şi cecitatea, vocalele şi consoanele, linia orizontului şi cercul, ochiul şi gura, stabilul şi instabilul, prezenţa şi dispariţia, care, toate, se declină, în imagini şi figuri complementare ale căutării sensului. Astfel, acest limbaj poetic traduce poziţia ontologică postmodernă căreia îi aparţinem: va trebui să depăşim eul, jocul (je – jeu) aparenţelor prin scrutarea quasi-halucinatorie a componentelor sale, pentru a ajunge la singura poziţie valabilă: aceea a rătăcitorului, a hoinarului expus unui întreg univers de semne aflate în mutaţie continuă. Toate acestea sunt redate prin relaţia dintre două imagini esenţiale: piatra şi nisipul.

Eric Brogniet

„Culorile şi sunetele îşi răspund”, ştim asta de la Baudelaire încoace, dar dincolo de aceste sinestezii bine reperate, Marlena Braester propune un alt plan, infinit mai subtil, metafizic, de fapt, în care poezia îşi atinge propriul soclu, în care propria justificare – sau inanitate – sunt în joc. Foarte rar ni se întâmplă să citim o poezie care ştie să cerceteze postura şi privirea poetice simultan cu scrierea poemului, şi asta fără a teoretiza pe una şi fără a slăbi pe cealălaltă, fără a aservi pe una celeilalte. Foarte rar reuşeşti să pătrunzi într-o interogaţie atât de subtilă, cu atâta simplicitate. Sau mai bine zis cu atât de multă „prospeţime”, pentru că aici poemul are în profunzimea sa semnul distinct al unei intimităţi deopotrivă emoţionale şi intelectuale.
Jean-Claude Villain

Marlena Braester se lasă prinsă în mrejele unui ţinut de lumină şi întuneric, care e fix, dar şi schimbător, material şi imaterial, mistic şi senzual, locuibil, dar şi de nelocuit…
Ea e în permanenţă înainte faţă de ea însăşi, ca şi cum memoria nu ar putea fi niciodată altceva decât promisiune…
S-ar mai putea spune că trecutul nu e viabil decât sub privirea viitorului. Aceasta cu privire la pertinenţa unui titlu care e cel puţin enigmatic: Uitarea dinainte. Niciodată deşertul nu a mai fost definit cu atâta pertinenţă. Marlena Braester îşi permite chiar şi luxul de a cânta în acest straniu teritoriu al nimănui.
Nimrod

Să vorbim, cu sobrietate, despre memorie. Marlena Braester vine la noi din Israel, şi încă mai de departe, din România. Şi iată că o nouă carte sosită din acest spaţiu reconfirmă contribuţia remarcabilă la literatură franceză şi, în special, la poezia franceză. Ea vine precedată şi parcă protejată de umbra marelui Ilarie Voronca.
Toate poemele Marlenei Braester sunt pătrunse de deşert, de mare, de piatră, de nisip. În fond (fără, însă, a-i restrânge sensul), poezia sa este una a vidului. Dar nu este un vid sinonim cu neantul, cu absurdul, ci, dimpotrivă, avem de-a face cu o prezenţă reală a lucrurilor ce sfidează dorinţa noastră de a le numi.
Uitarea dinainte. O destinaţie liniştitoare, care ne împlineşte. Deşert în faţa noastră. Deşert în noi. Numai în asemenea condiţii, aceasta vorbeşte.
Christian Hubin

Uitarea dinainte este o promisiune poetică, o profeţie, într-un fel, ce se adresează cititorului prin viziunea sumbră a mesajului său, scris în versuri ritmate de fluxul unui deşert opresant, în care vocea şi ecoul revin fără încetare. Dacă nu vor fi înghiţite de apă, erele viitoare vor fi înghiţite de deşert.
Marie-Laure Vallée

O unică, devoratoare obsesie pare să domine imaginarul acestor poeme austere, a căror etică refuză orice fard al stilului: cea a pustiului insinuat în toate interstiţiile şi celulele textului. Altfel spus, poemele Marlenei Braester sunt o epură a realului, o proiecţie în imaginar a acestuia.
Imagine a timpului devorator, deşertul pare că modulează însaşi construcţia poemelor, structura scriiturii, alcătuită uneori din fragmente. Totul sugerează sfărâmarea textului în unităţi mărunte, de sine stătătoare, asemenea firelor de nisip. Se impune aici o estetică a fragmentarului, în care versurile au o mişcare delicată, amintind dinamica firelor de nisip sub brizele ce stăpânesc marile întinderi deşertice. Scriitura înaintează prin mişcări lente ale cuvintelor, prin gesturi abia ghicite ale unei sintaxe esenţializate la maximum.
Ion Cristofor

Volumul Marlenei Braeşter m-a impresionat prin conciziune, unitate stilistică si tematică, profunzime si limpezime a exprimării poetice. Toate imaginile deşertului conduc spre ideea de bază că din uitare venim si înspre uitare ne ducem.
De mult n-am citit in Israel un volum de poezie atât de "ascetic" în ceea ce priveşte folosirea materialului oferit de realitatea imediată. Geografia Marlenei Braester este o geografie abstractă, interiorizată. Deşertul ei nu e Neghev, nu e Sahara, nu e Gobi, nu e Colorado; este deşertaciunea însăsi a vieţii omeneşti în care nici o valoare ideologică sau sentimentală nu e destul de puternică pentru a nu se pulveriza erodată de timp asemeni unei stânci erodate de vântul pustiului. Biografia Marlenei Braeşter este tot atât de abstractizată. Durerile, bucuriile, spaimele ei nu sunt rostite pe numele lor efemere. Toate emoţiile ei se convertesc în imagini de pietre colorate care se transformă în pulbere sub acţiunea timpului, umbre care se estompează, linii de orizont care se îndepărtează, drumuri care se pierd in nisip. Un imens deşert introvertit umple versurile de la o copertă la alta.
Luiza Carol