Rămas fără argumente, Traian se cufundase într-o tăcere adâncă. Gheorghe savură victoria asupra lui, dar pentru scurtă vreme; căci, pentru prima oară în relaţia lui cu Traian, fu asaltat de un gust amar. I se făcuse milă de el şi ura să-i fie milă. Astfel, identifică rapid portiţa de ieşire, sfătuindu-l fără rezerve:
- Ai să te obişnuieşti cu asta. Şi-apoi, nimeni nu te-mpiedică să cauţi alte femei care să-ţi ofere ceea ce Jana presupun că nu-ţi mai oferă de mult. Eşti un bărbat atrăgător, ştiu vreo câteva leşinate după tine; nu-ţi rămâne decât să te uiţi spre ele altfel decât te uiţi la soldaţi. Chiar mă enervezi cu succesul pe care-l ai. Eu trebuie să le-ameţesc cu o mie de trucuri, pe când tu n-ai avea nevoie decât de-un semn. Vrei să-l fac tot eu şi p-ăsta în locul tău?
Discursul lui Gheorghe avu un efect năucitor asupra sa, aproape nu-i venea să creadă că rostise asta. Îi aruncă o privire de sus, capabilă să-l sfărâme sub intensitatea ei. Apoi rosti apăsat şi rar, ca şi când ar fi vrut să se asigure că e înţeles:
- Mă vezi pe mine în stare să mă folosesc de-o femeie – oricare-ar fi ea – ca să-mi satisfac o plăcere, fără să mă gândesc la ce aş putea să-i ofer, fără să mă gândesc la consecinţe, lipsindu-mă apoi de ea după ce mi-am atins scopul? Mă vezi pe mine înşelându-mi nevasta – aşa nenorocită cum e – aliniindu-mă-n turma de care mi-e silă? Mă vezi ocolind oglinda, de teama a ce-am să zăresc în ea? Spune, mă veeezi?

Gheorghe nu sperase să aibă prea mare succes; subiectul ăsta fusese închis între ei în urmă cu ani buni, când, după mai multe controverse, ajunseseră la concluzia că prietenia lor nu poate continua decât dacă nu vor mai pomeni o vorbă – nici unul nici celălalt – asupra principiilor total contradictorii pe care le aveau privind subiectul în cauză şi dacă îşi vor tolera reciproc comportamentul. Traian fusese ferm şi pusese scurt capăt discuţiilor pe această temă: „Nu mă interesează viaţa ta amoroasă, te priveşte ce faci. Dar te previn că, dacă o singură dată te aud pomenind numele vreuneia dintre ele sau lăudându-te ca porcul, din clipa aceea poţi să uiţi că m-ai cunoscut.”
Nu fusese greu pentru Gheorghe să respecte regula, nu era, oricum, genul care să se laude.
Iar acum, văzându-l pe Traian atât de intrigat, aproape strigându-i: „Mă veeezi?”, încercase s-o dea pe glumă:
- Vezi, ăsta-i defectul tău, gândeşti prea mult.
Traian însă nu părea dispus să-i guste glumele. La el, până şi lucrurile mărunte erau tratate cu aceeaşi seriozitate ca şi marile probleme ale omenirii; iar de la principiile sale de viaţă nu se putea abate nici măcar în gând, nici măcar în glumă.
Cu aceeaşi intensitate a frumoşilor ochi negri, îşi privi prietenul, vrând parcă să-i transmită din priviri ceea ce nu reuşea de o viaţă prin vorbe:
- Ce-i atât de greu de-nţeles, Gheorghe? De ce nici măcar tu nu mă poţi înţelege? Un singur lucru mi-a lipsit în viaţa asta, şi după el am să tânjesc până mor: iubirea unei femei care să mă merite. Sentimentul acela de întregire pe care-l ai faţă de omul fără de care simţi că nu poţi trăi. Unde altundeva să fi căutat eu minunea asta, dacă nu în casa mea? Am iubit-o pe Jana, am aşteptat cu răbdare să-mi răspundă la fel, crezând prosteşte că e de ajuns ca unul să iubească pentru doi. Aici am greşit, recunosc. Am înţeles apoi că ea nu-i capabilă de iubire, nici măcar pentru rochiile şi pantofii pe care şi le cumpără săptămânal. Le ia şi le-aruncă sau le dă la surori, ori pur şi simplu le uită prin dulapuri. Se bucură de ele o zi, cât să-şi uimească colegele telefoniste, care nu-şi permit aşa ceva, apoi vrea altele, mereu altele. Nimic n-o mulţumeşte, nimic nu pare să-i ajungă. Tu înţelegi că este un om bolnav, un infirm? Când am realizat, mi s-a făcut milă de ea şi, din păcate, mi-a fost mai milă decât de mine. Asta m-a ţinut...
- Hm...când ţi-e milă de-un om, îi dai o dată de pomană şi gata. Dar nu poţi să-ţi dai viaţa de pomană, sperând s-o ai pe lumea ailaltă.
- Ştiu. Dar am lăsat timpul să mi-o ia înainte. Nu ştiu când a trecut... Şi-apoi, m-am ataşat de copii. Adineauri, când ţi-am vorbit de divorţ, credeam sincer că mai există o şansă pentru mine. S-o iau de la capăt şi măcar să sper c-am să aflu ce caut. Orbit de iluzie, uitasem de copii. Încă sunt mici şi au nevoie de mine. Şi-apoi, uitasem că sunt bătrân. Cincizeci de ani nu mai e o vârstă la care să mai aştepţi ceva.

Deodată se opri, ca şi când şi-ar fi dat seama de inutilitatea efortului depus. Îşi rosti gândul cu voce tare:
- Ce-ţi vorbesc eu ţie de lucruri sfinte? Tu eşti o Jană în variantă masculină şi nu poţi înţelege...
- Asta n-ai tu de unde s-o ştii! i-o reteză Gheorghe cu enervare în glas. Află de la mine, visătorule, iubirea nu se aşteaptă, se caută. Tolomacul care n-a priceput eşti tu: tânjim amândoi după acelaşi lucru, doar metodele ne sunt diferite. În timp ce tu ai aşteptat stupid douăzeci de ani să-ţi vină de la o „infirmă”, eu am căutat-o printre femei sănătoase – multe, nu le mai ştiu numărul – da-n orice caz, singurele care ar fi putut să-mi ofere o şansă. Că n-am găsit-o, asta-i altceva. Dar cel puţin nu m-am lăsat sufocat de o iederă care, în afară de bârfe, cumpărături şi f... cu Armata Română, de la soldat la general, nu mai ştie altceva.

Asta-i pusese capăt lui Traian. S-ar fi aşteptat la orice de la Gheorghe, numai la năzuinţa lui către dragoste nu. După un timp, rosti mai mult pentru sine:
- De ce...nu mi-ai spus?
- Ce să-ţi fi spus, dobitocule? Lucruri pe care, la un suflet apropiat, ar trebui să le simţi? Şi ce altceva ai mai vrea să-ţi spun? Că te iubesc? Aşteaptă tu asta de la mine! Dar nu te duce mintea să te-ntrebi ce caut acum lângă tine, în loc să fac lucruri mai plăcute mie şi p... mele? Nu te duce. Eşti unul dintre cei mai deştepţi oameni pe care-i cunosc, oameni de la care simţi cum devi şi tu mai deştept numai fiindcă le stai în preajmă; ai fi putut fi orice, de la matematician strălucit la cel mai abil conducător de oşti. Dar şi tu eşti unul din marii infirmi ai omenirii. Fac ceva-n creierul tău, dacă nu-ţi ajută să dibuieşti ascunzişurile unui suflet omenesc. Bag mâna-n foc că nici pe fata aia n-ai simţit-o cât e de topită după tine, cum şi-ar pune fără ezitare viaţa-n mâinile tale, în timp ce pe atâţia alţii care roiesc în jurul ei nici nu-i vede. Mai uită-te şi la oameni, nu doar prin ei!

Traian încasa lovitură după lovitură şi se lăsase pus la zid, fără să se mai împotrivească. Nu mai avea decât un singur gând – Dumnezeule, care fată?! Cum Dumnezeu nu părea dispus să-i răspundă, se adresă lui Gheorghe care, pe lângă faptul că era mai la-ndemână, avea şi darul să le ştie pe toate:
- Care fată, măi omule? Ce tot îndrugi?
În glasul lui răzbătea un amestec de uimire, neîncredere şi uşor amuzament. Era convins că Gheorghe, din dorinţa de a-l epata, inventase. Asta dacă nu cumva o luase razna. Ar trebui dus la controlul psihologic mai des. I-o spuse, aşa, ca să-l şicaneze.
- Îhm, mormăi Gheorghe, ridicând o sprânceană. M-aş duce, nu-i nevoie să mă trimiţi tu, m-aş duce în fiecare zi. Doar că nu pe mine m-aşteaptă. Ce-ar fi să te duci tu să-mi faci programarea? Dar, înainte să te-adresezi psiholoagei, adu-ţi aminte că Dumnezeu a făcut-o mai întâi femeie. Uită-te o dată-n ochii ei, că nu te-o deochea, şi după aia mai vorbim.
Şi-acuma, gata! Am obosit să-ţi fac psiho-terapie. La o adică, are cine, şi-o face mult mai bine decât mine, mai zise râzând şi se depărtă brusc de Traian, lăsându-l perplex şi nemaigândind la nimic.

(Va urma)