Cinci ani. Vreo cinci ani trecuseră. Fusese condamnat doar la patru, dar uitaseră de el, sau poate l-au ţinut aşa… să se-nveţe minte. Acum mergea acasă. Se gândea în urmă? Nu ştia la ce se gândeşte, nu se putea gândi la nimic. Mergea acasă şi atât.

Ba da, îşi amintea că la început visase o dată că i-a intrat un înger în celulă. Un înger alb. Apoi n-a mai visat nimic niciodată. Ţinea minte asta, pentru că mult mai târziu aflase că în noaptea aceea i se născuse prima fetiţă, după patru băieţi. “O fi mare acum.” În cinci ani nu primise decât două pachete, din care unul avea încă mâncarea bună, şi vreo şase scrisori pe care le ştia pe de rost. Acum mergea acasă.

Mai ştia de pâinea din faţa uşii şi de cei două sute de lei. Le găsiseră cei din casă, dimineaţa, a doua zi după ce plecase. Nu ştiau nici acum cine le pusese acolo. Avea el o bănuială. Era greu, după război, şi în ziua arestării, chiar când să iasă din casă, a venit o femeie, că la cine să meargă?, la el, la popă doar, să-i ceară nişte făină. Şi i-a zis soţiei să se ducă să-i aducă din ladă, şi ţine bine minte, ea a venit cu-n pumn plin, că atât mai aveau, şi i-a zis “dă-i-o”. “Păi bine măi Ioane, pe tine te arestează şi te duci şi eu să-i dau ultimul pumn de făină?”. “Las’, că pe voi vă va ajuta Dumnezeu” i-a spus atunci, şi a plecat. Toţi oamenii se uitau după maşina care le lua preotul din sat.

Mai ştia că soţia nu voise să divorţeze, cum o sfătuiau toţi, şi fusese dată afară din învăţământ. Abia mai târziu a fost reprimită, la insistenţele unei rude, să trăiască şi ei cumva. “Ce bine c-au mai lăsat-o pe T. să mai vină să mă vadă” se gândea. “Ce să le spun acum?”

Mai ştia ca A., cea mică, are cinci ani, şi că toţi aşteaptă să vină el, să se întoarcă, apoi doar să o boteze. Ardea în el dorinţa să o vadă, în sfârşit o fată, “atunci, am ştiut când s-o născut”, dar nu se grăbea. Mergea acasă să o vadă.

Din proces nu mai ţinea minte mare lucru, nici atunci nu înţelesese mai nimic. Găzduise un duşman al poporului şi l-au ridicat cu el cu tot. “Păi cum nu? că doar fusese profesorul meu.” Ei, şi cum coborau atunci, cu băieţii şi cu domnul profesor, de la stâna din deal, de la brânză, cu braţele şi cu inimile pline de flori. Ca să dea peste privirea goală dar ţinuta ţanţoşă a lui R., şeful de post, care i-a descoperit. Nu s-a învoit nicicum şi i-a ridicat pe amândoi.

* * *
S-a întors şi-au făcut şi botezul, l-a făcut socru’, tot preot şi el, da-n alt sat, şi aia mică a zis “moşule-i iece apa”, că era iarnă. A urmat deportarea. În alt sat, tot pe Mureş. Le-a scris mama copiilor la şcoală, că să nu se-ntoarcă la Cerghid că ei nu mai sunt acolo, să vină la Cuştelnic. Păi unde-i Cuştelnicu’?

N-a povestit niciodată la nimeni nimic. Cum a fost, că ce-a făcut; nimic. Odată a venit R. de şi-a cerut iertare, dar mai târziu şi-a pierdut săracu’ minţile. Pâinea şi banii din prag au rămas de la Dumnezeu ştie cine, şi abia peste zece ani doar, va avea voie să-şi ia şi el salariul din nou. Cu domnul profesor nu va mai avea să se vadă decât târziu, peste ani şi ani, la nunta fiului cel mic, cel de s-a născut în casa cu numai trei pereţi de pe linia frontului, şi care îi încurca înainte profesorului foile prin casă. Atunci, când l-au văzut studenţii pe marele profesor, şi-au luat inima-n dinţi şi i-au cântat Gaudeamus, şi el a trecut printre ei tăcut şi cu lacrimi pe obraji. Copiii lui, toţi cinci vor face facultate, respinşi şi greu acceptaţi că erau copii de popă, şi vor avea la rându-le copii şi nepoţi care doar vor trece prin Cerghid, că nici casa veche a popii, din cotul drumului, nu mai e. Dar toate astea aveau să vină, şi părintele Ion încă nu le ştie.

Acum, venit acasă, parcă le vedea pe toate trecute, şi-i mulţumea lui Dumnezeu că-s bine, mai ales când, uite, mai îngropa câte un sătean de-al lui. Erau la pomană, şi o credincioasă aflase marele secret: “lui părintele îi place numai gâtu’ de la pui”. Şi i-au pus în faţă, bucuroşi, un blid plin de gâturi. Şi părintele Ion s-a uitat blând la masa bogată şi-o mulţumit. Că doară acasă mânca numai gâtul, găina, duminica mâncau carne, să rămână la copii.