NOTA 1: Din cauza unei documentări superficiale, articolul de faţă a apărut iniţial într-o formă necorespunzatoare. El urmează a fi refacut după ce mă voi reîtoarce în ţară şi voi lua legătura cu arhitectul Popa Roman. Până atunci am păstrat, în cele ce urmează, strictul necesar pentru a atrage atenţia cititorilor asupra arhitectului inventator şi asupra conceptului său de "Reoarhitectura".

Pe această cale, îmi cer scuze cititorilor care au parcurs prima formă şi îi mulţumesc Arancăi care mi-a atras atenţia asupra unor informaţii incorecte care au fost cuprinse în prima formă a textului. Până la apariţia unei noi forme menţionez că Informatii pertinente despre arhitectul Popa Roman se găsesc la http://reoarhitectura.3x.ro/.
*

Ce este „Reoarhitectura”? Ea reprezintă formaţii arhitecturale sui-generis, perfect realizabile, disponibile într-un alt registru, un fel de meta-arhitectură, dincolo de cotidian, mai aproape de S.F., de care rămâne la o respectabilă distanţă, precum şi de cyberspaţiul virtual al arhitecturii digitale. Ele sunt, de fapt, diversele serii fractale bazate pe constituente numite de autor „configuraţii formative neorientabile”.

Aceste constituente sunt entităţi derivate dintr-o formă geometrică specială, care intră în categoria "monştrilor matematici", cum îi numeşte Georg Cantor. Aşa numita banda Möbius. Creată de matematicianul si astronomul german A.F.Möbius (1790-1868) în anul 1865. În care figura artistică legată de acest domeniu, cea mai proeminentă, este a arhitectului şi graficianului Morits C. Esher (1890 - 1972) cu ale sale xilogravuri şi litografii: "Knots"(1965), "Band van Möbius I şi II" (1961 şi 1963), "Umplerea concentrică a spaţiului"(1953), "Cub cu banda magică " (1957), ilustrând înscrierea în cub a benzii Möbius.

Cuvântul „Reoarhitectură", fericită denumire găsită de autor pentru invenţia sa, adaugă la cele doua cuvinte greceşti: "arho" a conduce şi „techne" meşteşug, un al treilea concept: "rheo"-curgere, curent, flux, a curge, care, împreuna, denumesc o formaţie de arhitectură incrementală, fluentă, crescând continuu şi nelimitat spre cele trei direcţii spaţiale, într-o expansiune de tip cristalin, desfâşurându-se firesc, dinamic, în constituţia sa aglomerat-labirintică oferind o ritmicitate unitară, care poate fi realizată in funcţie de dorinţele şi intenţiile utilizatorului (aşa cum menţionează autorul în cartea sa “Reoarhitectura” apărută în ed. Academiei în 1991).

Ca mod inedit de a concepe spaţiile, formele rezultate sunt capabile să incite imaginaţia, să o fructifice, semnificaţiile acestora dezvăluindu-se progresiv.

Reoarhitectura, astfel realizată, poate deveni o adevărată sculptură spaţială, la scara necesităţii umane, cu caracter multifuncţional şi polisemantic.

Pe plan psihologic, prezenţa unor stimuli, a unei anumite variaţii, corespunde unor necesitaţi elementare de "nou", de activare a spiritului, a cărei nesatisfacere are consecinţe profund nocive.

Se aplică aici legea psihologică: Principiul Hedonist al Minimului Efort, care, în loc de o tendinţă de risipă, este un principiu de economisire a energiilor mentale şi nervoase.

*
NOTA 2: Ceea ce s-a atătat mai sus sunt reproduceri din memoriea mea a unor spuse ale arhitectului Popa Roman în cartea sa „Reoarhitectura”.

*

Lăsând la o parte amănuntele tehnice, voi spune că: „Reoarhitectura”, după parerea mea, poate crea obiecte artificiale care se încadrează perfect în realitatea postmodernă în care trăim şi nu într-o realitate postmodernistă iluzoriu-virtuală. Şi aceasta, deoarece ea se bazează pe forme existente în Natură. Mai mult, deşi formele menţionate sunt, în cadrul Naturii, de multe ori instabile, prin reoarhitectură ele capătă caracterul unei stabilităţi a desfăşurării printr-un echilibru dinamic.

Cine are răbdarea parcurgerii cu atenţie a lucrării arhitectului Roman Popa, cred că va fi răsplătit, în final, de perspectiva poetică propusă de autor, atunci când acesta "vizualizeză" anumite construcţii reoarhitectonice viitoare. Perspectivă care este susţinută însă de rigoarea arhitectului şi inginerului care, utilizând, în mod pragmatic, un aparat matematic ce nu este la îndemâna oricui, demonstrează că formele propuse sunt cert posibil a fi realizate şi să prezinte şi durabilitate în timp; ele oferă în plus şi avantaje evidente din multiple punctele de vedere dintre care enumăr doar două: o iluminare şi aerisire naturale corecte şi îndepărtarea sentimentului de claustrofobie provocat, nu rare ori, de locuirea construcţiilor actuale. Mai mult, se sugerează chiar şi utilizarea unor forme "reoarhitecturale" în decorările interioare precum şi în confecţionarea unor obiecte de podoabă.

Când oare cineva din România se va încumeta să realizeze o construcţie reoarhitecturală, măcar şi de mici dimensiuni? Pentru că, mai devreme sau mai târziu, oricum cineva de prin alte părţi va „re-descoperi” secretul, trecând la „implementare”. Şi ar fi păcat.