.

curge ploaia peste tocurile rupte pe care le-ai smuls din mine. tocurile de la primii pantofi pe care i-am luat împreună. pe care nu i-am purtat niciodată. pantofii curăţeniei, pantofii neputinţei, pantofii ipocriziei, pantofii cu care ne iubeam. pantofii care nu aveau talpă, şi nici şireturi.
curge ploaia peste ultimul copac. peste crengile lui uscate. peste rădăcina din care nu mai pot ieşi decât viermi lipicioşi şi lungi. viermi fecundaţi de acum 8 luni. viermi care nu mai au mult şi vor naşte. (din ei vor apărea copacii-viermi). de-acum copacul nostru, care-a crescut în locul unde stăteam şi număram veşnicia, se-ngroapă în amintiri. intră în pământ. putrezeşte. putrezim şi noi, odată cu el. putrezesc şi organele din noi. mâinile, degetele, cuvintele scrise-n palme.
curge ploaia şi nu ne putem lua nici măcar rămas-bun. mai ştii când număram picăturile de ploaie? ba chiar am încercat să facem şi-o formulă, cu n la a doua plus minus radical din… tu o ştii mai bine. eu doar te ajutam s-o verifici matematic. şi chiar dacă nu era corectă, era a noastră. niciodată n-am rezistat până la sfârşit, să numărăm toate picăturile. de cele mai multe ori adormeam sau pierdeam şirul. puneam o găleată, dar acolo se amestecau picăturile, apa îşi schimba forma.
curge ploaia mai mult ca ieri, mai mult ca-n oricare altă zi, pe care-am n-am trăit-o. curge ca un nebun exilat într-o toaletă infectă, din care nu ştie pe unde se iese, care stă între patru pereţi zeci de ani, până când se îneacă în propriile materii. mai mult ca ieri, mai mult ca oricare mâine.
curge ploaia şi ţi-e frică de lemnul pentru groapă. va putrezi şi n-ai în ce să dormi dincolo.

(cetăţi de ploaie)

ploaia inundă mădularele tale divine, genele care se apleacă acum peste mine, care sunt apa din fiecare amintire stoarsă. corpul tău se întinde. e frig şi oasele scot aburi. se rup. ţipă unele la altele, se vaită. plesnesc. încep a sări cioburi din tine.
ploaia te descompune lângă mine, în fiecare zi. te faci mai mic. devii picătură din pământul pe care stai, coastă din corpul pe care-l ridici în zbor. apa are asupra ta efect de bumerang. te face şi desface. te descompune şi te compune inevitabil în plămada iniţială. cu cât vrei să mă vezi mai puţin, cu atât zilele îşi pierd din concentraţie. săptămâna nu mai are rezerve de-a o lua de la capăt: luni nu mai este, duminica luptă cu igrasia umană. restul de marţi, miercuri, joi şi vineri sunt zile de odihnă. marţi trebuia să vină sfântul Petru. din cauza noastră se blocase intrarea în rai.
prin somn am simţit că bucăţi întregi din tine se rupeau. că mijlocul era acum la margine, că pielea nu mai era de protecţie. am simţit că undeva hainele îşi pierdeau din substanţă, te lăsau liber. îţi dădeau visele pe care nu le-ai avut niciodată în copilărie, cu jucării multe. cu căluţi din lemn, pe care să te legeni întruna. cu măsuţe pline de păpuşi, la care nu aveai voie pentru că nu erau ale tale. cu maşinuţe dintre cele mai scumpe, şi mai elegante. cu gentuţe pentru fetiţe, în care niciodată nu ştiai ce se ascunde. cu oglinzi şi geamuri rotunde, cât faţa ta inocentă. cu uşa întredeschisă. cu uşa în spatele căreia mereu era mama. mama care să te apere. mama care să te ajute. mama care să-ţi spună ce nu ai voie. mama care te aştepta pe prag, de teamă să nu cazi. hainele îţi dădeau visele cu fraţi, şi surori. cu prieteni mai mari, care te lăsau în urmă, pentru că n-aveau răbdare să-ţi mişti tu picioarele. cu blocuri care pe-atunci nu erau gri, şi peste care s-a întins o ceaţă (nu de la dumnezeu). azi îmi spui că hainele nu te-au lăsat să trăieşti. nu ţi-au dat linişte să citeşti rândurile pe care ţi le trimiteam aproape întotdeauna. să citeşti şi să-mi scrii.
de ce n-ai vrut să renunţi la ele?
ploaia se infiltrează prin glandele lacrimale. dacă te-ai fi gândit, puteai plânge cu picături de ploaie. pe obrajii tăi începeam astfel cea mai strictă inventariere a ploii. îi analizam consistenţa, salinitatea, caracterul acid sau bazic. o puteam număra. şi nu mai spuneam afară plouă, ci afară plânge.
te identificai cu noţiunea de afară. pentru tine totul era afară. şi eu eram afară. şi părinţii tăi. şi fraţii. afară însemna interiorul din ceea ce se cunoştea drept exterior. afară era ploaia. afară simţeai gusturile, culorile, lumina. afară ai vrut să te naşti. şi noi eram acum afară.

*

văd în fiecare femeie de lângă mine un rob al picăturilor de ploaie. copacii fără pădure. izul pierdut al lui Iisus. rugăciunea bolborosită în taină de un tânăr monah. crestele munţilor rămaşi fără lumină. cântecele din copilărie, cu feţi-frumoşi, lumi inexistente. cântecele despre soare, flori şi peşti. despre zilele săptămânii. în fiecare femeie de lângă mine stă un vuiet bolnăvicios de apă, care tot timpul vrea să-i înece pe cei care-i ascultă durerea. se ascund lanuri şi grădini, copii şi bătrâni. oameni care n-au uitat să râdă. care chicotesc mereu, se iubesc, se omoară, se culcă, fac cruci mari, merg la pomeniri. oameni normali, care nu vor să se deosebească prin nimic de ceilalţi oameni. în fiecare femeie de lângă mine încearcă să se ascundă sunete de pian, armonii şi tonalităţi. întregi orchestre, fără dirijor. se anunţă spectacole. (bărbaţii nu au nevoie de bilet).
văd în fiecare femeie de lângă mine diferite tipuri de ploaie. unul este verde. e cel mai curios. socializează cu fiecare copac crescut anapoda. vorbeşte. altul e ploaia-canal. se ascunde. e murdar. miroase a infecţie. ploaia de mansardă s-a obişnuit cu suicidul. se aruncă de pe cele mai ascuţite acoperişuri.
mă gândeam să mă mut pentru o perioadă într-o femeie de lângă mine. să mă iau de mână şi fără să-i spun să ne întâlnim undeva, aleatoriu. o femeie într-o altă femeie. fără să se vadă vreun detaliu. fără ca cineva măcar să bănuiască. să văd prin ochii ei şi ea printr-ai mei. să ne găzduim aceleaşi perechi de picioare, cu aceleaşi oase. cu aceleaşi încheieturi. mâna mea să fie ca mâna ei. degetele mele să copieze perfect degetele ei. să călcăm de două ori într-un loc. eu şi ea. să clipim, să ne simţim la fel pielea. umedă-amăruie sau dulce-uscată. s-o muşc de-un genunchi atât de tare încât să simt şi eu, să urlăm amândouă, să ne omorâm de durere. să-i smulg un fir de păr şi să i-l trec uşor pe gât, pe-o bucată de umăr, pe stern. şi să văd că de fapt mă scriu şi pe mine, nu numai pe ea. că avem aceleaşi stări.

simt mirosul de apă dulce pe antebraţe. mă transform în înger metafizic.

femeile sunt ca perechile de ciorapi. curate, parfumate, fine. le atingi şi unele au fir lycra. elastice. se mulează perfect pe orice tip de picior. dacă nu arată cum trebuie, sunt ajustate, tăiate, decupate, găurite. perechile de ciorapi pot fi grase sau slabe, lungi sau scurte. după picior. pot să se agaţe sau pot fi agăţate (mai uşor). diferă între ele numai prin mărime şi/sau culoare. blonde sau brunete. acum se poartă brunetele. (dau mai bine la orice ţinută). diferă uneori şi prin preţ. dacă le cumperi de la piaţă, ieşi mai ieftin. dacă le iei din mall-uri sau din alte magazine cu pretenţii, se triplează preţul. de fapt, nu contează foarte mult, pentru că le porţi o dată, de două ori, chiar şi de trei sau patru ori (mai rar). şi dacă vrei le speli. (nu de alta, dar mirosul nu mai permite simbioze). dacă nu… next! bărbaţii, ca să arate bine, îşi cumpără (sau primesc) şosete mai lungi (motive estetice). majoritatea oricum le aruncă după (maxim) două purtări. de parcă cu femeile nu tot aşa se întâmplă… coşul de gunoi de sub birou, cutia de carton de după uşă, găleata spartă şi murdară din plastic de sub chiuvetă, sacul menajer (full)- asta le aşteaptă. aici stau ele mai bine decât în oricare altă parte.