Colonelul Traian Olaru deschise ochii încet, încercând să identifice locul în care se afla. Era, fără doar şi poate, o rezervă de spital, dar – oricât se străduia – nu reuşea să-şi amintească nici cum, nici de ce ajunsese acolo. Nu exista decât o modalitate de-a găsi răspunsul.
Încercarea de-a se mişca fu ratată din start. Constată lesne că nu-şi mai simţea mâna şi piciorul stâng, iar în mâna dreaptă avea înfiptă o branulă, legată la un furtun.
„Bună treabă! Doar p-asta n-o păţisem. Sper ca măcar voce să mai am.”
Mai avea. După vreo cinci minute de când începuse să strige, slab la început, apoi din ce în ce mai tare, intră val-vârtej o asistentă care-şi ţuguie buzele a mirare.
- Fiţi bună, domnişoară...sau doamnă, mi-aţi putea spune unde sunt şi de ce mă aflu aici?
- Bine-aţi revenit printre noi, domnule caporal! Vă aflaţi de trei zile în Spitalul Militar, unde aţi fost transportat de urgenţă ca urmare a unui atac cerebral, în urma căruia aţi intrat în comă şi aţi paralizat pe partea stângă, anunţă sec asistenta, preocupată de şlefuirea unei unghii.
Colonelul zâmbi uşor, nu că era de râs, nici pentru că i-ar fi fost dragă asistenta-manichiuristă, ci pentru drăgălăşenia pe care-o rostise, fără să-şi dea seama. Domnule caporal. Nici nu mai ştia cât să fi trecut...
- Vă mulţumesc. Cum aş putea să-mi anunţ familia?
- Familia dumneavoastră ştie. Şoţia a spus c-o să mai sune ea.
„E clar. Să trecem la lucruri mai practice.”
- Aş putea vedea un medic?
- Acum nu. Vizita doctorului s-a încheiat. Dar în mod sigur o să vină mâine. Până atunci, încercaţi să vă odihniţi.
- S-ar părea că mă odihnesc de trei zile...
- Trei zile aţi fost jumătate mort. Oboseşte omul după viaţă, d-apăi...
„Ia te uită ce filozoafă!”
- Dacă nu vă mai sunt de folos, eu mai am şi altă treabă.
- Mulţumesc, mi-aţi fost de mare ajutor.
Şi filozoafa ieşi la fel de vijelios precum intrase.

Rămas singur, cu gândurile învălmăşite, încercă să uite de invaliditatea lui, concentrându-se mai degrabă asupra durerii surde din suflet, a cărei cauză nu şi-o amintea. Dar o simţea acolo stăpână, cerându-şi toate drepturile, crescând în intensitate, ameninţând să se reverse. Nu era ca acea durere cronicizată, cu care se obişnuise să trăiască, fiindu-i nelipsită în ultimii treizeci de ani de viaţă. De data aceasta era altceva, de o altă natură, mult mai adâncă şi mai acută, cu atât mai parşivă cu cât nu o putea privi în faţă, să-şi poată alege armele de luptă împotriva ei.
Schimbă macazul, amintindu-şi că-n momente critice trebuie să te concentrezi pe lucruri pozitive, plăcute şi frumoase. Porni motorul de căutare în memorie, scotocind după acele perle nepreţuite – clipele în care fusese fericit. Căutare zadarnică. Nu-şi putea aminti măcar una. Însă nu renunţă, spunându-şi ca să se convingă, reproşându-şi aproape: „Nu se poate s-ajungi la cincizeci şi nouă de ani fără să-i fi furat vagaboantei de viaţă măcar o clipă de fericire.”
Ia să vedem, de cine şi-ar fi putut lega fericirea (căci omul nu poate fi fericit de unul singur decât dacă-i fie nebun, fie înţelept – ori el nu fusese nici una nici alta). De Jana, desigur. Măcar atunci, la început, când a luat-o, să nu fi fost în al nouălea cer? Nu-şi amintea. Şi dac-o fi fost vreo bucurie, aceea i-a fost umbrită de lipsa solidarităţii celor din jur, mai ales a celor dragi. Surorile tăceau, poate din respect pentru el, întotdeauna îl consideraseră autoritatea din casă. Dar era o tăcere grăitoare. Ca şi tăcerea tatălui, de altfel. Maică-sa încercase firav o urmă de revoltă:
- Trăienuş, mamă, te-am crescut ca pe-o floare, numai io ştiu cu ce chin te-am ţinut la şcoli...eşti sufletul meu (n-au decât să se supere fetele-astea), mi-eşti mai drag ca lumina ochilor...n-ai mai găsit, mamă, până la o telefonistă?
Atât se pricepuse să zică, chit că sufletu-i de mamă ar fi avut mai multe de zis. Căci nu există detector mai sensibil decât un suflet de mamă care iubeşte.
O fulgerase cu privirea, mormăindu-i sentinţa pe ton grav:
- Mamă, eu p-asta o iau! Ai face bine să te obişnuieşti cu ideea. Ori dacă nu...pe mine n-ai să mă mai vezi. Priceeepi? Şi-aproape ridicase glasul, strângând din pumni.
Sărmana maică-sa se grăbi s-o dreagă, speriată:
- Bine, mamă, dacă ţie-ţi place...Pân’ la urmă, nu trăim noi cu ea. Să fiţi sănătoşi! Şi mie să nu-mi mai spui că n-am să te mai văz, decât dacă vrei să mă omori. Că nu ţi-am spus-o cu răutate, da’ te-am tot văzut amărât, parcă nu ţi-s toţi boii-acasă. Şi-atâta ştiu şi io – că nu-ţi trebe carte ca să ştii asta – când omu-i bucuros, i se citeşte pe faţă, şi-n firele de păr se cunoaşte. Da’...cine ştie? M-oi înşela eu.
Asta fusese.
Singur, nea Petrea – fratele lui taică-său – c-o ţuică la bord, avusese curajul să-i zvârle adevărul în faţă:
- Bă, Trăienele, băăă! Nu-ş’ cu cin’ te-o fi făcut pă tine mă-ta, da’ noi n-am fost proşti din neam, aşa să ştii. Ce eşti tu, mă, bărbat sau muiere cu coaie? Tu nu vezi, mă cu cin’ te-nsori? Cască bine ochii şi-ascultă-mă pă mine, că-s vulpoi bătrân, uns cu toate alifiile. Câte d-astea nu mi-a trecut mie pân mână – ca să nu zic vorb-aia – n-ai tu fire de păr în cap şi nici pă picioare. Dacă mă luam după toate mironosiţele care-a-ncercat să mă-mbrobodească, eram mâncat de viermi pân-acuma. Ce mă f... pă mine la cap, că te-ai culcat cu ea şi tre’ s-o iei? Tu nu ştii că bărbatu’, după ce-şi face treaba, zice săru’mâna – dacă zice! – şi-apoi îşi ia căciula şi pleacă? N-oi fi ştiind, că n-oi mai fi fost la muieri, c-ai stat cu cărţile-alea-n braţe de te-a tâmpit şi-ai rămas flăcău la douăj’nouă de ani. Şi tare-mi e că cărţile-alea nu te-nvaţă d-astea...
Plecase fără să-i adreseze vreo vorbă, sătul să-i audă vulgarităţile. Cu ăsta nici măcar nu şi-a bătut capul. Ce ştie Petrea? Un beţivan.
De-ar fi putut să nu şi-l fi amintit toată viaţa! Din păcate, până şi aşteptările lui nea Petrea fuseseră depăşite, şi nu o dată i-a venit să-l strângă de gât, dar nu ştia nici el bine de ce – că-i cobise sau că nu pusese mâna pe par să-i bage minţile-n cap.

Prima dată i-a confirmat bănuielile Gheorghe, prietenul lui de-o viaţă.
- Mă Traiane, îi spusese, zic că nu te-oi supăra, dacă ţi-oi spune. Da’ pân’ la urmă, şi dacă te superi, tot mi se rupe.
Aşa era Gheorghe, i se rupea de toată lumea. Iar Traian nu şi-a putut explica niciodată cum un om atât de diferit de el l-a putut „înrobi” într-o prietenie fără cusur atâţia ani. Singurul punct de tangenţă între ei doi era sinceritatea, altfel nimic nu părea să-i apropie. Dar până şi sinceritatea asta şi-o exprimau diferit. Gheorghe nu umbla cu fineţuri, cu menajamente, ţi-o trântea exact aşa cum îi venea la gură; ca şi de data aceea:
- Măi omule, nevasta asta a ta... mai auzisem şi eu, dar nu m-am băgat, că nu era treaba mea. Dar trebuie să ştii că până şi la mine s-a dat; da’ nu aşa, cu aluzii; direct, ca o iapă-n călduri, gata să se urce pe mine. Şi-ţi jur pe diploma mea de inginer că-i singura femeie pe care-am refuzat-o. Nu că nu mi-ar fi plăcut, chit că mi-a cam făcut scârbă, dar n-aş fi putut să nu-ţi spun, şi ştiu ce-ar fi-nsemnat asta pentru tine. Nu-mi mulţumi! Am făcut-o pentru mine, să mă pun bine cu şefu’. Şi râse tare de gluma lui.

Toţi ştiau că Gheorghe n-avea şef. Era inginer de aeronave şi conducea departamentul de întreţinere din Unitatea Militară la care Traian era comandant adjunct. El nu cunoştea şefi, n-auzise de ierarhii sau de subordonare. Şi nimeni nu putea să-i facă nimic, pentru că era as în meseria lui şi şi-o exercita cu pasiune. O singură dată încercaseră, într-o şedinţă, să-l tragă la răspundere şi să-i aplice o sancţiune pentru o defecţiune care, nu că nu fusese depistată la timp, nu că nu fusese remediată, dar nu fusese înregistrată. Atât i-a trebuit lui Gheorghe ca să ia foc şi să le zvârle-n ochi ce-avea pe suflet. Ţâşnise-n picioare, întrerupându-l pe comandant fără drept de apel. Ce „tovarăşe comandant”? Ce „permiteţi să raportez”? Direct:
- Bă guguştiucilor, n-aş avea parte de voi, cine vă credeţi, fraţilor, să mă judecaţi pe mine? Mă, voi n-aţi înţeles pân-acuma că voi sunteţi la mâna mea şi nu invers? Ce sunteţi voi, mă? Nişte hârţogari aroganţi, care vă trageţi aroganţa din banii grei pe care-i câştigaţi născocind planuri pe care vi le dejucaţi singuri a doua zi. N-aţi înţeles că, pentru ca voi să vă lăfăiţi şi să vă jucaţi de-a războiul, cineva mai trebuie să şi muncească-n ţara-asta? I se rupe avionului în coadă de hârţoagele voastre, dacă eu nu-i fac ce-i trebuie. Şi te pomeneşti că stă-n loc de nişte mâzgăleli, când i-o veni să pice! N-am scris nenorocit-aia de hârtie, n-oi fi avut timp. Şi ce-o să-mi faceţi? Mă daţi afară din ţară? Mi se fâlfâie. N-am să mor de foame. Construiesc avioane de jucărie pentru copii şi le vând ca pe pâinea caldă. Da’ voi ce-o să faceţi, mă, dac-o să fiţi daţi afară? O să vă-ntindă câinii; că nu te plăteşte nimeni, înafară de Statu-ăsta tâmpit, pentru frecat ridichea la alţii.
Şi tot aşa o ţinuse, până-i adusese-n stare să-şi ceară scuze de la el, eventual să-i mai dea şi-o primă, numai să tacă.

La auzul celor spuse de Gheorghe, Traian simţi reculul celei mai făţarnice dintre arme, pe care, din păcate, nu o studiase şi căreia nu ştia să-i facă faţă – durerea de-a te fi aruncat singur într-o viaţă pe care n-ai fi dorit-o nici inamicului.
Era obişnuit să-şi trăiască durerile în sine, fără vreo urmă de semne exterioare, poate şi datorită instruirii de care avusese parte şi care, cu timpul, îi devenise a doua natură.
După primele fraze, nu-l mai urmări pe prietenul său, urmându-şi mai degrabă firul propriilor gânduri. Fără să-i pese că Gheorghe încă mai vorbea, îl întrerupse la mijlocul frazei, adresându-i-se cu calmul din care nu-şi ieşea niciodată:
- Ştii, nu te supăra, dar nu mai pot rămâne cu tine. Trebuie să fac un drum la Tribunal.
- Ce treabă ai cu Tribunalul?
- Ce-ar putea să facă unul ca mine la Tribunal, decât să bage divorţ?

Gheorghe-l privi interzis câteva secunde, după care, revenindu-şi, îi făcu semn cu mâna la cap:
- Se vede treaba nu doar că eşti încornorat, dar mai eşti şi tâmpit pe deasupra!
Ce dracu’, mă Traiane, cât tre’ să mai gândesc eu în locul tău? Tu nu-ţi dai seama în ce rahat te-ai băga?
- Un rahat mai mare decât cel în care sunt nu există.
- Mă, tu ai băut cucută! Ce ţi-au pus ăia azi la popotă-n farfurie? Lasă-mă, barem, să-ţi explic, că bag de seamă că la tine gândirea a-nceput să doară. Care va să zică, dacă tu bagi divorţ, dosarul tău va fi făcut varză. Mă, varză-nţelegi?!
- Puţin îmi pasă de dosar! Pricepe un lucru, Gheorghe, sunt fiu de ţărani; am trăit printre lanuri de porumb, pe care nu le pictam, le săpam şi le culegeam apoi; ani de zile mă trezeam dimineaţa la cinci, să duc vaca la izlaz. La şase mă-ntorceam, îmi luam bocceaua şi străbăteam trei kilometri pe jos, până la şcoală, printr-o vale în care fluierau vânturile Bărăganului. Crezi că, dacă ai mei nu mă dădeau la şcoală, mă mai sinchiseam acuma de dosar? Nu mă vezi în stare să fac şi altceva? Am să cultiv pepeni pe care-apoi am să-i vând. Sau poate mă-nveţi şi pe mine să fac avioane de jucărie, zise uşor ironic.
- Te-nvăţ pe mă-ta! Mă, tu te-ai ţăcănit de tot? Cred c-ai rămas dus cu vaca, de când o tot plimbai la câmp. Vorbeşti de parcă eu aş lucra şi la Contra-informaţii, nu tu. Uiţi, pesemne, că nu poţi pleca oricum şi când vrea muşchiu’ tău. A, dacă eram eu, era altceva! V-am pupat pe portofel, salutare şi-un praz verde. Da’ tu? Dă-mi voie să-ţi amintesc că eşti mai însurat cu meseria ta decât cu Jana.
Avea dreptate Gheorghe. Traian fusese atât de tulbutrat, încât uitase că libertatea lui e doar o iluzie, iar cultivatul pepenilor, în cel mai fericit caz, un vis pentru pensie. Dar nu se dădu bătut:
- Şi-apoi, de unde ştii că divorţul meu are s-atârne atât de greu? Oricine ar putea înţelege...
- Te-a făcut mă-ta poet, nu-ş’ ce-oi fi căutând în Armată. Hai să ţi-o explic şi p-asta, da’ s-a terminat oferta, dai o bere. Mai întâi, la cum o cunosc pe Jana, n-o să fie-n veci de acord cu divorţul. Ei îi trebuie un prost care să care şi să fie mai mult plecat. De restul are ea grijă. Cum n-o să fie de acord, o să-ncerce să te scotă pe tine vinovat, lăsându-se pe ea basma curată.
- Asta-i culmea! Cum ar putea să mă scoată vinovat? Ştii şi tu ce om sunt şi mă ştie toată lumea...
- Hai că eşti dobitoc! Închide dracului gura-aia şi lasă-mă să vorbesc! Te ştie toată lumea! Parcă pe tine te judecă lumea. Te judecă o mână de cretini cu coaie. Oi fi atât de naiv încât să crezi că Jana s-a oprit la portarul Unităţii şi la şoferul tău? Cu ăia s-a jucat, doar aşa, să te umilească. Acum pricepi? N-am vrut să fiu atât de direct, da’ tu ai cerut-o. Şi-apoi ar fi în stare să-ţi ia copiii şi să nu te lase să-i mai vezi. Nu-mi spune ce tată exemplar eşti, că ştiu. Şi ştie toată lumea, cum zici tu. Dar mai ştiu şi că un întreg barou nu se poate lupta cu p.... unei muieri ordinare. Şi-acum spune-mi dacă-i ceva ce n-ai înţeles.

Cu asta ar fi trebuit să-nceapă Gheorghe – cu copiii. Pe care Traian nu doar că-i iubea, dar care erau singura lui bucurie în viaţă. Chit că Alexandru, cel mare, nu era al lui, dar când îi spunea „tăticule” i se rupea inima. Pe aceşti copii nu doar că nu putea risca să nu-i mai vadă, dar, nici măcar pentru onoarea lui terfelită, nu i-ar fi expus ruşinii de-a afla ce mamă au. Pentru nimic în lume.

(Va urma)