Poet canadian de origine română, Ionuţ Caragea reuşeşte să-şi surprindă cititorii printr-o exprimare frustă, naturală, puternică. El evită clişeele, refuză preţiozitatea, oferind o perspectivă filosofică asumată. Întrebările se nasc firesc, transcendând fiinţa. Aceasta nu este izolată ca un pretext absolut, ci se mundaneizează, devine elementul fiinţativ principal. Evenimentele se derulează cu rapiditate, poemele te provoacă, plecând de la esenţa fiecăruia dintre noi. Pe alocuri brutal, volumul se individualizează ca o interogaţie puternică, concentrată asupra miturilor care marchează viaţa individului. Vocea autorului, pe alocuri critică, reuşeşte să impresioneze prin puterea de percuţie. Cuvintele devin arme, iar teoriile se prăbuşesc în faţa celor mai simple întrebări.
“Donator universal” este o carte marcată de sânge. Cuvintele circumscriu acest motiv, scoţând în evidenţă aspiraţia omului spre metamorfoză. Visăm să devenim alţii, visăm schimbarea. Iar când aceasta nu poate veni în mod natural, construim idoli, încercăm să ne regăsim în ceilalţi printr-o stare cathartică împinsă la extrem. Ionuţ Caragea refuză să se complacă în sentimentalism şi atacă superstiţiile, demonstrând puterea argumentelor. Totul pare firesc atunci când ştii ce cuvinte să foloseşti, iar propunerile aparent şocante devin o opţiune viabilă. Poeziile încearcă să dărâme iluziile, iar autorul nu se teme de subiectele considerate tabu. Nimic nu rămâne în afara cercului îndoielii, pentru că nu poţi avea încredere în absenţa întrebărilor: ”pe tine Iisuse / nu te-am întrebat niciodată / ce grupă sanguină ai? / tu cel care ne îmbeţi / pe toţi iar noi / te mai lungim cu apă / în loc să te cinstim cu rugăciuni / şi dreptate / şi te mai întreb şi pe tine / înger păzitor şi tălmaci / ce limbă vorbesc oamenii / după ce trec de cârmaci? / până la cer sunt doar sfinţii / cu limbi ascuţite / şi mulţi credincioşi / numărându-şi / arginţii / eu cred Iisuse / că tu eşti zero / infinit”.
Metafizica creată este subtilă, reuşind să evite capcana nihilismului. Ionuţ Caragea oferă soluţii, fără să încerce să conteste elementele generatoare ale problematicii. Lumea este acceptată în infinitatea nuanţelor ei. Putem privi mai multe imagini în acelaşi timp, suntem liberi să alegem. Nu trebuie însă să aruncăm vălul asupra celorlalte tablouri. Alegerea să nu excludă a posteriori variante, pentru că alegerea înseamnă în primul rând asumarea consecinţelor. Decizia este numai a noastră şi trebuie să fim capabili să luptăm pentru ideile care stau la baza ei. Donăm sânge, donăm complexitatea propriei fiinţe, sperând că cei din jurul nostru se vor recunoaşte în oglindire.
Sentimentul religios apare pe parcursul volumului, reliefându-se ca o limită. Libertatea nu poate exista în vacuum, pentru că doar barierele îi oferă savoare. Revolta noastră este potenţată de elementele exterioare ostile. Victoria obţinută fără opoziţie nu înseamnă aproape nimic. Ionuţ Caragea nu se teme de obstacole, identificându-se cu lupta. Putem deveni mai puternici, putem deveni stăpânii lumii. Trebuie doar să ştim unde vrem să ajungem şi care este lumea cea mai potrivită pentru noi. Plecând de la entitatea umană cunoscută, poetul construieşte decorul potrivit acesteia, aidoma unui demiurg care nu ezită să-şi folosească poziţia: “viaţa este zero, la puterea doi / şi rămâne zero, nuli suntem şi noi / viaţa este unul, împărţit la doi / rămâne jumate, restul la gunoi / viaţa suntem toţi, radicali din unul / şi rămâne răul şi în mijloc bunul / viaţa este sfera, cercul şi pătratul / scotocind prin toate, aflăm rezultatul / viaţa e triunghiul, dreptele catete / şi rămâne unghiul, fără epitete / viaţa e obtuză, până-n infinit / şi rămâne punctul, singur şi uimit / viaţa-i printre puncte, o mulţime vidă / şi rămâne moartea, singură, rigidă / viaţa este zero, zero absolut / la puterea doi, un necunoscut / viaţa-i geometrie – simplă cum sunt Eu / însă Eu² = Dumnezeu”.
Poezia lui Ionuţ Caragea este foarte tehnică. Arta poetică transformă cuvintele în vehicule perfecte, transmiţând un mesaj clar, bine articulat. Imaginile puternice denotă o uşurinţă în exprimare, iar alăturările inedite ne arată un poet preocupat de construirea unui peisaj grandios. Simbolurile se întrepătrund, mixtura dintre nou şi vechi definind sui generis cartea. Regăseşti elemente moderne, care reuşesc să intre în relaţie cu moştenirea culturală, oferindu-i o multitudine de noi valenţe, multe dintre ele surprinzătoare. Cititorul este invitat să viseze, să facă legături, să meargă mai departe. “Donator universal” construieşte un univers bazat în exclusivitate pe universalitatea sa, reuşind să apropie elemente aparent antagonice. Legăturile trasate transcend realitatea imediată, creionând o filosofie a fiinţei pe care fiecare dintre noi o poate înţelege gradual, în funcţie de propria legătură cu fondul existenţial.
Rima oferă ritmicitate poemelor. Putem observa pe alocuri stângăcii, însă acestea nu fac decât să confere realism volumului. Nu putem vorbi despre perfecţiune, pentru că aceasta suprimă fiinţa. Ionuţ Caragea încearcă să îşi spună povestea, căutând cuvintele potrivite pentru a se face înţeles. Dramatismul este asumat, însă nu alunecă în patetism. Vocea creatorului este îndepărtată, rece, rezumându-se la o descriere în amănunt şi la adoptarea unei atitudini de frondă care se doreşte a fi rezolvarea. Cuvintele de multe ori pretenţioase îl pot îndepărta pe cititor, însă dacă acesta simte nevoia să insiste şi are timpul necesar unei documentări, amănuntele descoperite îi pot contura un alt nivel ideatic, un fond ascuns adânc între versurile construite cu migală. Ne naştem împreună cu poemul, iată de ce ne regăsim de atâtea ori în el: “prima mea naştere a fost cu voia mea / urlam acestei lumi care urma să mă înveţe să sufăr / că limba mea are două tăişuri / şi-am dat de ştire duşmancei mele de moarte / şi primul meu urlet a fost cel mai cumplit / cât toată tăcerea pe care urma să o urlu / la a doua mea naştere / când urletul meu amuţit de atâta urlet / m-a învăţat să urlu în mine / din toate celulele mele să izbucnească / un urlet tăcut / m-am născut poet fără voia mea / se întrebau toţi de unde ştiu atâtea lucruri / de unde le scot de parcă aş fi un inventator / un prestidigitator o fabrică de idei de concepte / eram posedat de urletul meu tăcut / ca o tăcere urlândă ca liniştea pietrei în jar / aveam atâta căldură latentă atâta iubire / care mă rodea ca un cancer / mi s-a reproşat că gândesc prea mult / că sunt preaplin de mine că mă cred genial / eu exist prin toate formele subzidirii mele / n-am nevoie de ceilalţi / pentru a înălţa biserici creştine în mine / n-am nevoie de alţi dumnezei care să mă-nveţe / să respir acelaşi aer să vorbesc aceeaşi limbă / cu două tăişuri poate că tot ce doresc este să găsesc / femeia aceea sălbatic de frumoasă / posedată de un urlet tăcut”.
Poezia lui Ionuţ Caragea fiinţează între contrarii. Poetul se descrie pe sine reconstruind o lume, definindu-i limitele. Urletele, dumnezeii care se prăbuşesc, femeia sălbatică, naşterea, poezia sunt elementele care stau la baza acestei lumi. Suntem invitaţi să deschidem ochii, transplantul de sânge ne face să înţelegem mai mult. Imaginile dor, cuvintele înseamnă viaţă. Să scrâşnim din dinţi şi să citim. Nu avem nimic de pierdut.

Bibliografie

Ionuţ Caragea – Donator universal – Stef – 2007