De fiecare dată când telefonul sună am impresia că eşti tu. Vreau să fii tu. Tu. Tu cel cu frunze verzi. Mă tem însă că nu vei mai fi , că tragicul vieţii îmi va răpi fărâma din tine pe care o am acum. Momente, mereu momente, etape, dar tu eşti o frunză vie, aşternută pe sânul meu stâng, ascultând o inima ce bate pentru tine. Dimineţile mele vor fi perfecte cu braţele tale petrecute peste umerii mei goi fără grija hainelor aruncate pe covor. Şi soarele îşi va ţine razele în privirile noastre neastâmparate. Tu îmi vei spune „Bună dimineaţa” şi eu doar voi zâmbi aiurea şi voi luneca mai adânc în braţele tale, pentru a mă mai istovi încă. Tu râzi. Mereu râzi. Eşti neînchipuit de dulce, ultimul îndrăgostit cu ultima sa îndrăgostită. Aş putea repeta vorbe la nesfârşit, dar nu ar avea noimă fără tu lângă mine. Fără tine mi-aş pierde sensul şi direcţia mea este doar către tine.

Sunt nebună, o nebună în braţele unui nebun în cântecul amiezii. E frumos când până şi becul se întreabă de noi, când ne duce lipsa. Dar noi atunci suntem în parc, ascultăm păsărelele cum îşi fâlfâie aripile chinuite de zăpuşeală. E iunie. E cald. Îţi vine să arunci hainele departe, undeva unde să nu ţi le găsească careva şi să ţi le dea înapoi. E prea cald. Dar noi stăm îmbrăcaţi la umbră. Ne gândim la toate lucrurile frumoase şi la toate lucrurile urâte care într-un final sunt frumoase. Sublim. Îmi place când spui sublim. Felul tău de a fi e la fel de ciudat ca şi al meu. Ne învârtim mereu ţigările înainte de primul fum. Unii spun ca aşa se face, noi spunem că aşa facem noi. O să murim împreună, fericiţi de cancer la plămâni. Mereu unu. Vom avea o cruce pe care o vom împărţi, cu numele noastre gravate negru. Sau poate altă culoare. Depinde cum vrei tu. Mie îmi este indiferent. Iubirea nu este colorată. Iubirea e poate... cea mai mare culoare. Copacii mereu se miră. Te mine, de tine, de noi, şi îşi scapă frunzele. Şi atunci tu eşti frunză. Şi te suflu încet numai ca să mă joc cu tine. Aşa din dragoste toate lucrurile sunt frumoase. Chiar şi cele urâte. Tu nu ştii, dar părul tău îmi place la nebunie. Aş putea vorbi toată ziua despre el. Dar nu vorbesc pentru că o să fiu geloasă, geloasă pe această zi care mă va auzi vorbind aşa de frumos despre tine. O să mă gândesc apoi că se va îndrăgosti de tine. Aşa că o las doar să te vadă şi doar inima mea să ştie, şi să îţi împărtăşească şi tie acest mic secret despre o iubire în doi, şi despre părul tău frumos. Inima mea vorbeşte des cu tine. Şi tu o auzi. Numai când te superi pe mine şi pui botic te faci că nu auzi numai ca să îmi faci în ciudă. Îţi place să mă vezi cum plâng încet, numai ca să mă împaci. Eşti dulce. Şi mie îmi place să mă supăr ca apoi tu să mă împaci. Zilele astea sunt frumoase. Chiar dacă e cald. Şi e şi mai cald pentru că eşti tu cu mine. Dar umbra asta ne ţine răcoare la amândoi şi vântul ne mai suflă firele de păr. De asta sunt mereu ciufulită. Dar ţie îţi place. Mereu îţi place. Pentru că apoi îţi treci degetele prin el cică sa îl aşezi, dar de fapt îţi place să îmi ţii părul în palme. E moale. Şi e moale numai când îl atingi tu. La mine mereu stă ciufulit. Şi nu pentru că ar fi suflat vântul. Pentru că în casă nu suflă vântul, poate e doar curent de la uşile pe care mereu uiţi să le închizi. Dde fapt te faci că uiţi numai ca să vin eu după tine şi să le închid şi atunci te faci şi tu că ţi-ai amintit şi vii şi mă săruţi. Te întreb de ce. Mereu îmi spui că degeaba. Chicotesc şi imi place acest degeaba. E un degeaba frumos.

Şi iarba asta e moale ca şi părul meu în mâinile tale. Doar în mâinile tale. În rest e doar negru. Şi tălpile tale sunt fine. Ori de câte ori mergi desculţ pe iarbă te gâdili. La început nu ştiam de ce şi te priveam cu ochi mari şi atunci râsul devenea zâmbet şi mai apoi sărut. Şi apoi am aflat că te gâdili şi când îţi spun „Te iubesc”. Ţie nu-ţi place să te gâdili, pentru că ştii că râzi degeaba. Nu, nu îţi place, dar tu râzi frumos. Dar când te gâdil eu ştiu că îţi place pentru că nu mai râzi, doar te uiţi lung la mine, şi mă iei în braţe.

Acum ar trebui să plouă. E frumos când plouă. Şi e şi mai frumos când lăsăm umbrelele acasă. Le-am cumpărat degeaba. Sau.. ca să avem motiv să luăm un taxi. Dar noi nu luăm niciodată taxiul. Nu avem de ce. Şi atunci ne udă. Dar nu ne supărăm. Şi nici nu alergăm. Am auzit odată că dacă alergi prin ploaie te udă mai tare decât dacă mergi. Şi noi nu ne grăbim. Noi ne plimbăm prin ploaie. Dar nu pentru că ne-ar uda mai tare, doar pentru că ne place. Şi atunci tu spui că sunt mai frumoasă udă. Dar eu cred că minţi. Cum pot fi mai frumoasă cu negrul întins pe la ochi şi pe obraji, cu părul ciufulit şi cu hainele lăsate şi lipite de corp? Dar tu nu minţi aşa că trebuie să spun că eşti doar drăguţ. Şi când ajungem acasă faci cafea fierbinte de miroase toată bucătăria foarte foarte frumos...