Întunericul dinaintea dimineţii mă apasă ca-ntotdeauna, nimic deosebit, de fiecare dată aştept ceva nou, neprevăzut, nedefinit, o surpriză bună sau rea. Şi uite cum ies din oraş, aceeaşi aglomeraţie pe şoseaua stropită de ploaia scurtă de vară, mirosul de praf umed şi de copaci înfrunziţi, de iarbă cosită şi tei scuturaţi prematur. Apoi altă aglomeraţie, de gară uscată ori aerogară..., nici nu contează! Singurele lucruri importante sunt doar feţele obosite şi somnoroase ale viitorilor călători, fiecare cu reacţia lui la trezirea brutală şi a grabei ce-o urmează întotdeauna, a locului spre care se îndreaptă, pustiul despărţirii sau împlinirea revederii. Ori o simplă recunoaştere a trezirii către veşnicie, dar asta se întâmplă rar, mult mai rar...

Bagaje, vorbe multe, prea multă gălăgie pentru ziua care nu a venit încă, toate limbile pământului strânse într-un singur loc păzit şi străin, motoare de avioane la sol solicitate la maxim, nerăbdarea plecării iminente.

Şi uite cum undeva, la una din cozile lungi şi pastelate, o fată blondă cu faţa trasă de-o oboseală ireversibilă şi colţurile gurii căzute într-o nepăsare acceptată, cu blugii călcaţi şi adidaşii albi, cu pardesiu gri şi lung, bluză roşie, mulată pe talie, o geantă albastră de umăr, din aceea mică şi pătrăţoasă, geantă de medic.

Priveşte în faţă către alţi călători, prin ei, deasupra lor, stilul femeii care ştie exact ce urmează, nu aprobă surprizele şi nu are nici urmă de fericire ori de tristeţe în suflet, doar acceptare şi atât. Oboseala dimineţii întunecate îi marchează ridurile profund, în câţiva ani ele vor brăzda adânc fruntea, obrajii, tâmplele ei.

Se deosebeşte de ceilalţi, e stilată şi indiferentă, obişnuită poate cu acest dute-vino zburător, cu întâlniri şi despărţiri repetate, cu siguranţă le-a pierdut şirul... Eşarfa tot roşie, îi atârnă modern la gât, un fel de tăietură adâncă şi rea, ochii îi sunt goi şi uscaţi, colţurile buzelor se lasă şi mai mult, tristeţea ei deplină se împleteşte ireversibil cu indiferenţa într-o simbioză ciudată, un fel de “aşa a fost să se fie!“

’’Uite o femeie care poate veni de oriunde şi poate merge oriunde…, şi oricând’’, gândesc murmurând slab şi chiar aşa este, pentru că faţa ei, ochii ei, nu dezvăluie nicio închipuire personală. Poate a fost părăsită sau poate l-a părăsit, poate a fost înşelată ori poate l-a înşelat..., ce mai contează?! Îmi vine s-o trag de mâneca pardesiului gri, să-i spun că nu-i aşa, că trebuie să spere într-o schimbare de ultim moment…, nu fac nimic din toate astea. Cu siguranţă cunoaşte stilul ăsta de încurajări şi apoi cum ar fi să îi vorbesc aşa, tam-nesam, unei necunoscute.

Oamenii se pun în mişcare, acum e rândul ei să se oprească la demarcaţia galbenă dinaintea pământului nimănui sau a zonei libere, cum se mai numeşte acest loc. Îmi vine să calc şi eu acolo, să mă simt uşor la fel cum sunt cei care deja au ajuns…, plutire sublimă de înger.

Blonda îşi mută geanta albastră de pe un umăr pe celălalt, pardesiul se desface descoperind o siluetă bine sculptată, se poate numi că este o femeie frumoasă. Degetele mâinii stângi se adună pe cordonul pardesiului o secundă, doar o secundă, atât e nevoie să observ lucirea de aur a verighetei şi nici simbolul ăsta nu aduce nimănui vreo bucurie pe chip.

Vedenia blondă păşeşte acum peste linia galbenă, merge în zona nimănui cu aceeaşi indiferenţă platonică, dispare în ceaţa verde a ploii de dincolo, motoarele se aud iarăşi, o umbra neagră trece pe deasupra şi gata!

Acum nu mai am nimic de făcut. Stau încă un minut, aşteptare fără motiv, mă întorc pe călcâie, piruetă stângace, şi dispar într-o altfel de umbră, la fel de neagră, în aceeaşi dimineaţă înstelată ce nu va atinge niciodată cu strălucirea ei pământul nimănui din spatele demarcaţiei galbene…