G.M.: Aş dori să începem cu o definiţie. Cea a "vocabularului final". Cred că cel mai bine ar fi să-l lăsăm pe autorul ei s-o prezinte.

Rorty: Ea este: 'toate fiinţele umane poartă în ele ceva de felul unei mulţimi de cuvinte, de care fac uz pentru a justifica acţiunile, opiniile şi vieţile lor….Voi numi aceste cuvinte "vocabular final" '

G. M.: Care poate fi "final" doar la un moment dat; el schimbându-se la momentul imediat următor.

R: Absolut de acord. Dar nu găsesc alt termen mai sugestiv, deocamdată. Vă rog să-l acceptaţi cu observaţia lui G.M. pe care s-o aveţi tot timpul în vedere.

G.M.: Se reduce oare "sinele" (self-ul / eul) la ceea ce spune Susane Blackmore: ' Senzaţia mea de "self" provine din imaginea pe care noi ne-o o construim pentru a ne controla comportamentul …. Atunci intervine limbajul. Limbajul se întoarce asupra lui însuşi ca asupra unui lucru (text "obiectualizat") şi îi conferã acestuia atribute.. '?

R: Da. "Sinele" e un text "obiectualizat" care se obiectualizează tot timpul în nenumărate şi succesive "vocabulare finale".

G.M.: O.K.. Am vrut să se facă această precizare. Pe care o putem accepta drept o definiţie operaţională (ipoteză de lucru). Propun ca, în continuare, să rog pe cele două personaje al domnului Rorty, Ironistul şi Metafizicianul, să se prezinte singure ca apoi să ia parte la discuţie. Şi, poate, uneori, mai mult sau mai puţin diferit de felul în care Ie-a descris autorul. Deci, cu atât mai interesant.

Mai întâi, cine eşti dumneata, Ironistule?

Ironistul: Sunt o persoană (un "sine") care îndeplineşte trei condiţii: (1) are îndoieli radicale şi permanente în privinţa vocabularului final pe care îl foloseşte la un moment dat, deoarece a fost impresionat de alte vocabulare considerate finale de către alţi oameni sau în cărţi pe care le-a întâlnit; (2) realizează că un argument formulat în vocabularul său prezent nu poate nici să întărească, nici să dizolve aceste îndoieli; (3) atât cât filosofează asupra propriei situaţii, nu crede că vocabularul său e mai aproape de realitate decât al altor persoane, că acesta ar fi în legătură cu o forţă care nu-i este proprie. Ironiştii care sunt înclinaţi să filosofeze nu văd alegerea între vocabulare ca fiind făcută în interiorul unui metavocabular neutru şi universal, nici pentru o încercare de a lupta cu aparenţe ale trecutului opuse realităţii, ci pur şi simplu prin confruntarea noului cu vechiul.

Mai adaug că niciodată nu sunt pe deplin capabil să mă iau în serios, pentru că sunt totdeauna conştient că termenii în care mă descriu pe mine însumi sunt supuşi schimbării, fiind la fel de conştient de contingenţa şi fragilitatea vocabularului meu final şi ca atare a propriei mele identităţi.

Opusul ironiei este simţul comun. Căci acesta este cuvântul de ordine al celor care, inconştient, descriu tot ce e important în termenii unui vechi vocabular final cu care sunt obişnuiţi, ca şi cei din jurul lor (de-o seamă cu ei).

Metafizicianul (cu o vagă urmă de sarcasm): Cu alte cuvinte eu ar trebui să fiu reprezentantul, hai să zicem "elevat" (pentru a mă deosebi de gloată), al "simţului comun". Şi aceasta deoarece sunt ataşat acestui "simţ" prin aceea că nu pun la îndoială platitudini pe care le încapsulează folosirea unui vocabular final dat (o dată pentru totdeauna) Şi, în particular, platitudinea care spune că e de găsit o singură realitate permanentă în spatele diferitelor aparenţe trecătoare.

I: Exact. Dumneata nu re-descrii ceva ci, mai degrabă, analizezi vechi descrieri, cu ajutorul altor vechi descrieri. Rămânând prizonierul lor. Având pretenţia existenţei în realitate a ceva "universal". Prin contrast, eu sunt un nominalist.

M: Voi numi atitudinea Ironistului drept "relativistă". Susţinând că ceea ce contează nu este ce limbaj e folosit, ci ceea ce e cu adevărat "adevărat".

I: Şi ce e adevărat ?

M: Eu cred că, prin natura lor, fiinţele umane doresc să cunoască. Eu cred acest lucru deoarece despre vocabularul pe care noi l-am moştenit (şi, eventual îl explicităm fără a-l deforma), simţul nostru comun ne furnizează o imagine a cunoaşterii ca o relaţie între fiinţele umane şi realitate, precum şi ideea că noi avem nevoie şi datoria de a intra în această relaţie.

G.M.: Prin urmare, dumneata M, crezi că există o relaţie strânsă - ba chiar o identitate - între adevăr şi realitate ?

M: Exact. Cu un singur amendament: trebuie admisă tri-identitatea: Existenţă = Realitate = Adevăr.

I: Aiurea! Suntem "dresaţi" încã din copilãrie sã separãm orbeşte "ceea ce este" de "ceea ce nu este". Rezultatul e dezastruos. Luaţi din scurt, nu ştim sã spunem nimic coerent despre o sintagmă de care abuzãm clipã de clipã. Pe fondul acestei uriaşe aproximaţii, metafizicienii au încercat un numãr indefinit de disjuncţii şi clasificãri. Aristotel construieşte o întreagã teorie a existenţelor imaginare, sau încearcã sã lãmureascã statutul ”viitor-urilor contingente". La Plotin apar patru grade ale existentului, organizate ierarhic.

M: Poţi fi acuzat că l-ai omis tocmai pe Platon, de la care pleacã Plotin, cãutând sã-l împace cu Aristotel - dar să trecem peste.

I: Existã "existenţe intensive": Giordano Bruno crede cã fiecare existent se mişcã între un minim şi un maxim. Despre unele lucruri se spune cã au o existenţã "obiectivã", sau, dimpotrivã, "subiectivã", sau "afectivã", sau "volitivã". La Kant sunt folosiţi curent termeni ca "existenţã de fapt", "existenţã necesarã", "posibilã", "aprioricã", "aposterioricã", ca sã nu mai vorbim de "existenţã fenomenalã" şi "numenalã".

M: Aici iar intervine o "lacunã": Să nu trecem aşa uşor peste Thomas D'Aquino - să nu-l uitãm cumva pe Albertus Magnus "profesorul" lui Thomas - cu ale lor existenţe "universale": ante rem, cum rem şi post rem şi cearta acestora cu "nominaliştii".

I: Hegel aduce în scenã celebrele für sich, an sich, bei sich, iar Heidegger nu mai puţin celebrele Dasein, Zhandensein, Vorhandensein. Vorbim de "existenţe onirice" (Freud, Jung), "existenţe formale", "explicite", "implicite", "universale" sau "singulare", "interioare" sau "exterioare", "fizice", "sufleteşti", "spirituale", "trecute", "prezente" şi "viitoare", "contingente" sau "transcendente", "problematice", "probabile", etc.. N-am pomenit încã despre marea "reţea" teoreticã "real-imaginar-posibil-virtual". Existã, în sfârşit, de la Dionisie Areopagitul pânã la Meister Eckhart, "supra-existenţa". Şi, mai departe, în ce fel "existã" sufletul? Cât de "realã" este o presimţire? Sau e "realã" doar atunci când se îndeplineşte? Existã "triunghiul echilateral"? Dar rãdãcinile pãtrate ale "numerelor negative"? Existã, deci "numerele imaginare" şi cele "complexe"? Şi existã "numerele iraţionale" şi cele "transfinite" şi, în general, "existã matematicile"? Existã în blocul de marmurã, cum pretindea Michelanagelo, în mod "virtual", corpul statuii pe care urma sã o facã? Tânãrul de 12 ani "existã" sau e doar expresia virtualã a adultului? Şi, pentru cã tot a venit vorba, existã "realitatea virtualã" pe Internet . Cât de "real" este "posibilul"? Cât de "realã" este o latenţã. Fenomenologii au aerul de a fi gãsit un criteriu "cinstit" de evaluare a "realului" propriu-zis, singurul acceptat de "subiectul universal" sau, mai nou, de cel "trans-personal" ca obiect de cunoaştere: fenomenul, ceea ce este dat, ceea ce "apare" şi se livreazã pe sine. Dar îşi ajunge fenomenul sieşi? Poate fi el cu adevãrat izolat? Şi nu existã o realitate de cu totul alt tip, dar la fel de masivã - realitatea "evenimentului" - care dubleazã şi complicã realitatea "fenomenelor"? ….Se pare că trebuie să ne gândim de o mie de ori (şi să re-descriem tot de atâtea ori) înainte de a afirma "ceva" că există (sau nu), că e real (sau nu), că e adevărat (sau nu). Dumneata, voi metafizicienii dar şi teologii, complicaţi la nesfârşit lucrurile. Şi vă prindeţi în propria voastră plasă….Noi le simplificăm fără a deveni simplişti ci doar pragmatici. Spunem că există numai şi numai "vocabulare finale". Unele, pentru voi (fiecare în parte şi / sau în grupuri paradigmatice) final-îngheţate, altele, pentru noi, în veşnică mişcare.

M: Deşi cu multe lacune, ai reuşit să creionezi o imagine sugestivă. Dar uiţi de logică, dacă tot ai zis că voi, Ironiştii, sunteţi "nominalişti". Care, în final, recunosc "universalitatea" logicii, fără a nega unicitatea percepţiilor pentru fiecare dintre noi. Singurul mod de a putea asigura, cât de cât, intercomunicarea între fiinţele umane. Logica care, fără "adevăr" sau, măcar, fără "grade de adevăr" nu poate exista.

I: Logica ? Păi logica este supusă de "logicieni" unei continue re-descrieri. Ei dovedind că, de fapt, sunt ironişti pur sânge. Pentru că….

G.M.: Propun Ironistului să nu intrăm în problema logicii. Care şi ea, este destul de complicată. Să o lăsăm pe altă dată când îi vom dedica o discuţie separată care, fără îndoială, nu poate fi evitată. Şi aceasta pentru a nu pierde firul discuţiei noastre, într-o primă aproximaţie, despre "vocabularele finale".

I: De acord. Atunci, o întrebare: cum vedeţi, voi, metafizicienii, cunoaşterea umană prin prisma unui "vocabular" care nici el nu este, nu poate fi "final" dar care tinde, mereu, asimptotic (şi apoteotic), spre o clarificare finală şi definitivă?

M: Eu, noi considerăm că rostul cunoaşterii, ce poate fi transmis numai printr-o exprimare discursivă adecvată, clară (chiar dacă astfel se ajunge la moartea epistemologiei şi, în sens mai larg, al gnoseologiei şi, în extremis, a filosofiei - Wittgenstein II), se bazează, neapărat pe noţiuni ca : "realitate", "punct de vedere obiectiv" şi "corespondenţa limbajului cu realitatea" (fie ea empirică sau transcendentă).

I: La rândul nostru, eu, noi nu credem că reflecţia se bazează pe astfel de noţiuni. Ele nu sunt decât platitudini ce definesc contextual termenii unui vocabular final unic (fie şi în curs de constituire) folosit în mod curent, de cei înrobiţi simţului comun.

G.M.: Când doi ingineri se întâlnesc, discută despre inginerie…doi medici, despre medicină…iar doi filosofi despre ce este filosofia… În cazul de faţă, ce este epistemologia (gnoseologia) - cu toate că, dumneata, Ironistule, nu te consideri "filosof" dar, fie vorba între noi, discuţi în jargon, pardon, "vocabular (final) filosofic". E amuzant.

I: E, într-adevăr, amuzant. Mai ales că discuţia mea cu Metafizicianul se bazează tocmai pe pattern-ul unui "vocabular final" utilizat de metafizicieni: expunerea unor teze (în discuţia noastră contradictorii), argumentarea lor, tot în mod contradictoriu şi tragerea unor concluzii care, atunci când nu pot fi certe, măcar deschid noi probleme…Dar, deocamdată, nici noi, ironiştii, nu avem alt mijloc la dispoziţie de a ne face înţeleşi de simţul comun majoritar. Şi o facem subminându-l din interior, şocându-l ! Şi, în plus, suntem de acord cu Davidson în privinţa inabilităţii noastre de a ieşi în afara limbajului nostru, pentru a-l compara cu altceva; şi cu Heidegger în privinţa contingenţei şi istoricităţii acestui limbaj. Dar nu ne împiedică nimeni să nu încercăm imposibilul: să-l dinamităm, aşa cum am spus, din interior. Cu propriile lui arme.

M: Aici apare una dintre distincţiile, să nu-i zic chiar fundamentale, dar importante. Noi procedăm cartezian: considerăm că trebuie să delimităm corect tipurile de texte: teologice, filosofice, artistice, ştiinţifice…Şi să fim conştienţi de o astfel de delimitare, făcând distincţie între pretenţiile de cunoaştere şi alte pretenţii aflate în atenţia noastră. Cu toate că, în scrierile noastre utilizăm argumente din toate tipurile de texte; dar, încă o dată, într-un scop precis: cel al relaţiei dintre fiinţa umană şi "existenţă" = "realitate" = "adevăr" . Pentru că, zicem noi, o astfel de relaţie, din moment ce ne-a fost dată ontologic ea trebuie folosită pentru a cunoaşte. Şi mai spunem că un astfel de "vocabular final", mereu perfectibil, dar urmărind cu obstinenţă cunoaşterea, este cel ce ne va face să ne apropiem, din ce în ce mai mult, de universalitate. În schimb, ironiştii…

I: O definiţie a "inteligenţei", pe care am găsit-o pe undeva spune: 'Un tip inteligent caută să se pună în locul interlocutorului (interlocutorilor) pentru a-l / a-i înţelege, revine apoi la propriul punct de vedere şi, în fine, se detaşează pentru a putea gândi liber'. Jocul ăsta se poate aplica şi atunci când încercăm să înţelegem mai multe "vocabulare finale" ale fiinţelor umane. In fond, orice "vocabular final" este condiţionat atât de experienţe şi lecturi proprii cât şi, mai ales, de tradiţia culturală, care cuprinde: religie, filosofie, artă, ştiinţă, societate… Iar, se pare, tradiţia culturală este cel mai puternic tip de condiţionare, manevrându-te. Şi, mă întreb, ca "ironist", dacă nu cumva ăsta e cel mai afurisit tip de "manipulare". Şi tot aşa, mă întreb, auto-ironic: cum voi putea eu să comunic propriul punct de vedere, chiar dacă reuşesc să mă decondiţionez de "simţul comun" al tradiţiei, din moment ce, la limită, punctul meu de vedere devine unic, specific mie şi numai mie. Iar soluţia propusă de Rorty: comunicarea prin ' artefacte umane cum ar fi construcţiile, tablourile, cântecele şi cărţile (sau mixturi ale acestora)' mi se pare - şi acum nu o spun ironic - doar un trick de a eluda problema. Iar toate distincţiile următore, făcute de cel de faţă care m-a inventat, între "ironişti" şi "metafizicieni" pornesc de la tăierea (dacă se poate) a nodului gordian constituit de noul-vechiul "universalism versus nominalism". Evident, tradus în alţi termeni, în alt "vocabular (relativ) final", al zilelor noastre.

G.M. : Cred că este de ajuns pentru astăzi. Şi îmi cer scuze interlocutorilor că îi rog să continuam discuţia ulterior fără a le da, acum, ocazia să-şi prezinte propriile păreri. Pentru că punctul în care a ajuns discuţia noastră mi se pare extrem de important pentru a nu-i dedica spaţiul şi timpul corespunzătoare.

Bibliografie

Blackmore Susane, ' Demolishing the self ', Journal of Consciousness Studies, vol. 1 (2), 1994.
Dumitriu Anton, 'Istoria logicii', Ed. Didactică şi pedagogică, 1969.
Groff Stanislav, 'The Cosmic Game', Ed. State University of New York, 1998.
Pleşu Andrei, 'Despre îngeri', Ed. Humanitas, 2003.
Rorty Richard, 'Contingenţă, ironie şi solidaritate', Ed. All, 1998.
Souriau, Étienne, 'Les différents modés d'existence', Ed. P.U.F., Paris, 1943.
Wittgenstein Ludwig, 'Philosophical Investigations', Ed. Blackwell Publishers Ltd., 2001