Islamul – sinteză, metafizică sufi, radicalism şi perspective

Conflictele recente între diferite falii ideologice demonstrează necesitatea unei mai bune înţelegeri interculturale. Sistemele religioase, prin ramificaţiile lor sociale şi sociale, au determinat şi continuă să determine însăşi geneza fiinţei umane. Nu arhetipurile individualizate de religie, nu paradigmele şi dogmele în sine, ci riturile, obiceiurile impuse adepţilor au, în cele mai multe dintre cazuri, consecinţe dăunătoare, suprimând individualitatea şi încurajând mentalitatea de grup, atât de nocivă prin multiplele ei manifestări ontologice. Cultele sunt în fond o mişcare psihologică de masă, alegându-şi victimele din rândul persoanelor instabile, umplând golul ideologic, oferind o alternativă, în fapt, singura pe care aceştia din urmă o consideră viabilă. Astfel se explică puterea magnetizantă pe care liderii spirituali o exercită asupra unor categorii esenţialmente eterogene de indivizi. Oamenii sunt mereu în căutarea unui model spre care să tindă. Arhetipurile au fost create de indivizi pentru a servi ca punct terminus idealizat în cadrul proceselor de evoluţie spirituală. Oamenii au nevoie de astfel de puncte şi sunt foarte puţini cei care au capacitatea de a le găsi în interior, în propria fiinţă. Majoritatea are nevoie de îndrumări, are nevoie de “mijlocitori”. Clerul reprezintă, în cazul religiei, înlesnirea unei relaţii dintre individ şi divinitate.
Chiar dacă astăzi se încearcă, prin diferite mijloace, o secularizare generală, religia va continua mai mult ca sigur să joace un rol central în cadrul umanităţii. Bun sau rău, acest efect pe care îl are religia există şi trebuie analizat ca atare. Cultele influenţează gândirea indivizilor, impun paradigme determinante în cadrul raţionamentelor. Stabilirea unor limite apriorice are consecinţe certe asupra finalităţii teoriilor. În momentul în care eşti integrat într-un sistem, concluziile raţionamentelor tale trebuie în mod absolut să respecte integritatea sistemului. Nu poţi să negi propriul element fiinţativ, pentru că aceasta din urmă este condiţia sine qua non de fiinţare a raţionamentului. Gândeşti doar dacă în prealabil exişti, de aceea, a nega printr-un raţionament însăşi existenţa înseamnă a aluneca într-un sofism redundant imposibil de rezolvat.
Religia islamică este astăzi considerată prin excelenţă o ideologie a violenţei. Fanatismul religios este asociat cu dogma musulmană, potretizând astfel fals o lume pe care occidentalul nici măcar nu încearcă să o înţeleagă. Prejudecăţile conceptuale nu fac decât să afecteze incipienţa teoretică.
Islamul este poate singurul sistem religios din istorie “programat”. Întemeietorul acestui cult este Mahomed, un membru al puternicului trib Quray. Anul naşterii sale nu este cunoscut cu exactitate, însă aproximările cercetătorilor au determinat intervalul 567-572 ca fiind în cauză. Oraşul în care viitorul profet a văzut pentru prima dată lumina zilei este Mecca, astăzi un important centru religios al lumii musulmane. Există, ca şi în cazul altor mari fondatori de religii (Buddha, Iisus, Lao Zi...) multe legende legate de o presupusă naştere miraculoasă a lui Mahomed. Biografia sa este însă lacunară şi nu oferă informaţii pertinente legate de acest subiect. Abia din 610, anul primelor revelaţii mistice, datele se înmulţesc. În urma unor perioade lungi de izolare (tahannut), Mahomed elaborează sâmburii incipienţi, nucleul viitorului sistem religios. Deşi nu ştia să scrie sau să citească, Mahomed călătorise deja foarte mult şi intrase în contact cu diferite culte religioase. Creştinismul, în fazele sale încă timpurii, religia mozaică, păgânismul arab, cultele diferitelor popoare nomade din aceeaşi zonă, chiar şi zoroastrismul, au influenţat în mod decisiv elaborarea doctrinei islamice. Aceasta nu este în fond inovativă. Elementele sunt preluate, modificate, contextualizate de Mahomed, care se dovedeşte un foarte abil cunoscător al mentalităţii arabe, şi integrate apoi într-un metasistem. Extazul mistic prin intermediul căruia Mahomed recită versetele coranice va deveni o parte integrantă a religiei, devenind punct central al metafizicii sufiste, punct explicat pe larg de părintele acesteia, Ibn’Arabi, în “Contemplaţii Spirituale” (Mashahid al-asrar al-qudsiyya). Prin intermediul acestor viziuni, Mohamed postulează imuabilitatea Coranului (Qur’an-ul), cuvântul lui Dumnezeu fiind piatra de temelie a noului sistem ideologic.
Privită în ansamblul ei incipient, religia islamică era o religie deschisă, o religie care, în fazele iniţiale, abolea în cadrul comunităţii (umma) orice formă de stratificare. Celulele monahale (specifice creştinismului), penitenţele şi mortificările (specifice budismului, hinduismului), privilegiul descendenţei (specific iudaismului), dispar, înlesnind comunicarea între individ şi divinitate, care devine directă, fără mijlocitori.
Mahomed a purtat războaie, a acţionat ca un abil om politic şi a reuşit în cele din urmă să impună religia musulmană triburilor arabe. Islamul este, în esenţă, o religie individuală impusă ca dogmă generală. Geneza acestui sistem a fost singulară, individuală, voinţă pură. Mahomed a recitat cuvintele care astăzi determină în mod decisiv viaţa fiecărui adept. Coranul nu poate fi pus la îndoială, pentru că este însuşi cuvântul Domnului, transmis prin intermediul celui mai important profet. Mahomed s-a individualizat pe sine în cadrul unei teozofii complexe. Nimic nu este lăsat la întâmplare în Coran, care atinge, în totalitatea sa, aspectele ontologice legate de indivizi şi de legătura dogmatică a acestora cu divinitatea. Figură centrală în cosmologia musulmană, Dumnezeu întrupează perfecţiunea, sfericitatea sa răsfrângându-se într-o unicitate absolută. Totul porneşte din şi se întoarce la Dumnezeu:

“ În Numele Lui Dumnezeu, Cel Milostiv, Îndurător

1. Laudă lui Dumnezeu, Domul veacurilor,
2. celui milostiv, îndurat,
3. ce domneşte în ziua judecăţii…”

Qur’an-ul – Sura I, versetele 1-3

“Dumnezeu este Primul şi Ultimul. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate vedea. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate auzi. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate cunoaşte. Nimeni altcineva nu îl poate oculta. El se vede şi se cunoaşte pe Sine însuşi. Vălul său este propria sa Unitate. El însuşi este propriul Său văl. Vălul său este propria sa existenţă. Unicitatea lui îl învăluie într-un chip de negrăit.”

Ibn’Arabi – Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan)

Doctrina islamică preschismatică nu permite subminarea atotputerniciei divine sub nicio formă. Intermediarii nu trebuie să se interpună între individ şi creator. Mahomed a instaurat pedeapsa cu moartea pentru toţi cei care contestau unicitatea şi imuabilitatea lui Dumnezeu. Codul de legi care vine în completarea Coranului şi pe care se bazează şi astăzi organizarea social-politică din majoritatea statelor majoritar musulmane este Sunna. Termenul înseamnă “Calea”, asemănându-se cu principiul Tao, specific zonei orientale. Aceste legi ale Sunna au fost elaborate pentru a veni în ajutorul Coranului, pentru a întări cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a înlesni aplicarea acestuia. Prin aceste două teofanii, mesajul coranic devine practic lege. Astăzi, corpul de legi este cunoscut şi sub numele de şaria.
Personalitate excepţională, vizionar rafinat, Mahomed a reuşit să creeze unul dintre cele mai bine puse la punct sisteme religioase din istoria umanităţii. Însă, ca în multe alte cazuri în care personalitatea unui individ este factorul principal de coeziune, îndată după moartea Profetului, au apărut problemele. Luptele interne pentru putere, diferendele ideologice dintre diferitele secte, au dus în cele din urmă la o mare scindare, curentele formate rămânând şi astăzi pe poziţii antagonice. Ramura sunită a islamului este mai numeroasă şi, în general, privind din exterior, islamul este înţeles ca sunnic. Adepţii sunnism-ului respectă cu stricteţe tradiţia, urmând Sunna, calea indicată de Profet. În teologia sunnită, singura putere activă este puterea divină, soarta oamenilor fiind o consecinţă directă a voinţei lui Dumnezeu. Şiismul în schimb, are ca idee centrală delegarea puterii divine. Astfel, comunitatea şiită a fost condusă la început de imami, urmaşii direcţi ai lui Ali (cumnatul lui Mahomed, cel pe care acesta l-a desemnat pe post de succesor) şi ai soţiei acestuia, Fatima. Ultimul Imam a dispărut în jurul anului 874, iar de atunci reîntoarcerea acestuia a devenit un motiv central al cosmologiei şiite. Concentrându-se astăzi în Iran, însă prezenţi şi în celelalte ţări musulmane, şiiţii reprezintă partea mai puţin radicală a islamului, fiind deschişi inovaţiilor.
Radicalismul islamic este un fenomen aparte, o consecinţă a religiei islamice. Însă radicalismul nu caracterizează întregul islam. Coranul în sine nu incită la violenţă decât pe alocuri, iar contradicţiile care apar între aceste versete şi restul surelor nu face decât să scoată în evidenţă dualismul ideologic specific acestui gen de lucrări dogmatice. Însă este bine ştiut că dualismul incită prin însăşi esenţa sa la diferite interpretări. Axându-ne pe versete coranice consecutive, putem observa contradicţiile:

“Credincioşii şi jidovii, şi sabeii, şi creştinii, şi magii, şi idolatrii – Dumnezeu va hotărî între ei, în ziua învierii; Dumnezeu este martor la toate lucrurile.”

Qur’an-ul - Sura XXII – versetul 17

“ Oare nu vezi că totul din ceruri şi de pe pământ se închină lui Dumnezeu; şi soarele şi luna şi stelele şi munţii şi arborii şi vitele şi mulţi oameni? Însă multora li se cuvine pedeapsa.”

Qur’an-ul - Sura XXII – versetul 18

“Omorâţi-i, unde-i găsiţi, şi goniţi-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita e mai rea decât omorul, însă nu luptaţi împotriva lor lângă templul sfânt, doar dacă se luptă ei împotriva voastră acolo; omorâţi-i căci aceasta este răsplata celor necredincioşi.”

Qur’an-ul - Sura II – versetul 187

“Şi luptaţi împotriva lor până ce nu va fi ispitită, ci va fi legea lui Dumnezeu; iar dacă vor înceta, nu ţineţi duşmănie, ci numai faţă de cei nelegiuiţi.”

Qur’an-ul - Sura II – versetul 188

“Dacă însă încetează ei, atunci Dumnezeu este iertător, îndurat.”

Qur’an-ul - Sura II – versetul 189

Intrepretarea unor astfel de pasaje este o expresie în sine a dualităţii. În funcţie de atitudinea pe care o are liderul religios, în funcţie de atitudinea unui credincios, omorul poate deveni o parte integrantă a cultului, omorul te poate ajuta să ajungi un martir. Totul este din păcate doar o problemă de percepţie şi percepţia poate fi de multe ori înşelătoare, mai ales având în vedere nivelul intelectual mediu pe care îl are majoritatea adepţilor. Este uşor să manipulezi atunci când ai la dispoziţie texte clasice atât de duale, iar pentru creştini, care s-au confruntat cu atâtea variante apocrife ale Bibliei şi cu atâtea versiuni exegetice profund antagonice, situaţia nu ar trebui să fie o noutate. Religia, definită esenţial de nevoia unei credinţe absolute în arhetipuri, o supunere totală faţă de rit şi o renunţare apriorică la dialectică, are aceste consecinţe, concretizate prin violenţă. Nu trebuie însă condamnat un întreg sistem, pentru că există de exemplu sufismul, un exerciţiu metafizic extraordinar, care pleacă de la islam şi extrapolează, definind deopotrivă la nivel cosmogonic cât şi cosmologic, o matrice, un metasistem în care sunt integrate (de multe ori pe poziţii antagonice), toate marile culturi umane.
Islamul este o religie de sinteză şi reprezintă, atât prin fondul simbolic şi cultural al Coranului, cât mai ales prin rafinamentele misticii sufi, din punct de vedere teoretic, cea mai importantă teologie monoteistă. Chiar dacă creştinismul este mai răspândit, islamul este singura religie care păstrează încă (mai ales în ramura sunnită), tradiţia fondatorului. Exerciţiu uimitor al gândirii unui singur individ, produs meditativ de valoare, islamul însumează punctele forte a mai multor culte. Poate că astfel se poate explica succesul pe care această religie îl are şi puterea pe care adepţii musulmani o manifestă.
Lumea occidentală s-a cutremurat la începutul acestui mileniu şi a fost obligată să accepte existenţa unor alte variante sociale. Lupta dintre statele occidentale şi cele orientale sau arabe este în fond lupta dintre capitalism (inerente acestuia fiind şi formele exagerate, chiar barbare ale economiei de piaţă, faimosul Mc’World) şi lumea tradiţională, închistată în tradiţie. Puterea acesteia din urmă este încă mare şi trebuie să înţelegem că nimeni nu deţine adevărul absolut.
Mai multă cumpătare, să încercăm să înţelegem înainte de a acţiona, să încercăm în primul rând să acceptăm că există şi alte variante, variante care trebuie luate în considerare dacă vrem să reuşim să înţelegem contextul fiinţativ în care se desfăşoară existenţa noastră. Nimeni nu are dreptul să aleagă în locul nostru, însă nici noi nu avem dreptul să alegem în locul altora. Să nu condamnăm atât de uşor... Pentru că fiecare problemă are întotdeauna mai multe aspecte şi s-ar putea ca, fără să vrem, să omitem ceva... O cultură poate produce violenţă, o ideologie poate genera conflicte. Însă ea poate la fel de bine să genereze opere de artă, progres cultural, social şi, nu în ultimul rând, iubire:

“Cei ce nu cred se vor aduna în iad.”

Qur’an-ul - Sura VIII – versetul 37

“Din iubire ne-am născut
Pe măsura iubirii am fost alcătuiţi
După iubire tânjim.
Iubirii ne încredinţăm.”

Ibn’Arabi – Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan)

Trebuie să ţinem cont de toate aceste cuvinte, trebuie să încercăm să pătrundem, să trecem de zidul metaforic, să intrăm în profunzimea acestor sisteme, pentru a putea să le înţelegem cu adevărat. Bigotismul, sfidarea, nepăsarea, nu vor face decât să acutizeze problemele acestei lumi. Nu avem cum să găsim răspunsuri dacă nu facem efortul de a le căuta. Situaţia nu se va rezolva de la sine. Inerenţa nu ne va aduce de această dată nimic bun. Trebuie să ţinem cont de asta... O piatră întunecată străluceşte inevitabil în lumina lunii... Kaa’ba există fie că vrem, fie că nu vrem... Să învăţăm să acceptăm, să încercăm să învăţăm. Aceasta este calea omului înţelept!

Compendiul filosofiei orientale

Parfumul oriental a avut întotdeauna un iz aparte, iz pe care occidentalul, captiv în lumea sa profund monetară, pragmatică, l-a apreciat dintotdeauna. Însă de foarte puţine ori cei ce apreciază un lucru încearcă în acelaşi timp să îl şi înţeleagă, să pătrundă în esenţa sa misterioasă. De cele mai multe ori, oamenii se mulţumesc să survoleze la graniţele unui concept, preluând partea ludică, banală, partea pe care o pot aplica cu uşurinţă la exigenţele vieţii lor cotidiene. Sunt foarte puţini cei ce încearcă să transceadă în spatele zidului metaforic pentru a pătrunde învăţătura esoterică, sunt foarte puţini cei ce doresc să înţeleagă subtilităţile conceptuale ce stau până la urmă la baza oricărei filosofii.
Pornind de la aceste premise, pot să afirm cu tărie că filosofia orientală a rămas o mare necunoscută pentru occidentalul tipic, care îmbrăţişează superficialitatea la fel de uşor cum cumpără o nouă maşină. Lumea occidentală se diferenţiază ideatic în mod decisiv faţă de lumea orientală, iar înţelegerea culturii celei din urmă se face automat prin prisma acestei perspective deloc îmbucurătoare. De aceea, occidentalul vede mai mult partea "profană" a filosofiei antice din Asia. Se observă imediat erotismul care musteşte în zona orientală, se observă construcţia arhetipală a societăţii, bazată pe modelul patriarhal, considerat învechit de occidentalul emancipat prematur. Problema este că această emancipare a distrus fundamentul ideatic al occidentalilor, care se bazează acum pe o filosofie surogat, un mozaic conceptual întemeiat precar pe baza unor supoziţii neverificate. Din păcate, analiştii nu observă că bagajul intelectual al filosofiilor orientale s-a îmbogăţit şi s-a perfecţionat de-a lungul timpului, pe parcursul unor numeroase reinterpretări şi reanalizări a marilor texte clasice, în timp ce filosofia occidentală a rămas închistată în aceleaşi superstiţii dăunătoare oamenilor.
Orientul este însă la rândul lui divizat în mai multe regiuni, de diferite facturi ideatice. Diferenţele între aceste regiuni sunt vizibile însă doar la o analiză atentă, occidentalul superficial tinzând de multe ori să îi includă pe toţi asiaticii în aceeaşi categorie standardizată de propria sa ignoranţă. Astfel, avem de exemplu diferenţe foarte mari între cultura japoneză şi restul culturii asiatice. Fiinţând separat, aidoma unei enclave pe timpul marii izolări impusă de shogunatul Tokugawa, cultura japoneză a urmat o traiectorie aparte. Fără influenţe exterioare, tradiţiile s-au păstrat neschimbate, în contrast cu o Chină aflată într-un zbucium permanent şi cu o Asie fărămiţată de numeroase conflicte. Abia în 1868, anul restaurării Meiji, Japonia a renunţat la regimul cazon.
Ilustrarea acestor factori politico-sociali care au contribuit din plin la modelarea culturii orientale este vitală. Nu putem înţelege meditaţiile filosofice decât prin prisma existenţei de zi cu zi. Este firească de exemplu aplecarea chinezilor asupra artei războiului, într-o perioadă a "Regatelor combatante" în care incertitudinea era prezentă în permanenţă, ca un axis mundi, determinând existenţa fiecărui individ. Este de asemenea firească înflorirea japoneză de pe parcursul marii izolări. Fără a avea grija războiului, societatea japoneză ajunsese la o dezvoltare culturală nemaiîntâlnită. Liniştea care nu a existat niciodată în restul Orientului le-a permis japonezilor să aibă un nivel de trai excepţional în vremea în care Europa lâncezea încă în rămăşiţele unui Ev Mediu întunecat. Înainte de a trece în revistă principalele sisteme filosofice orientale, cred însă că trebuie să fac o precizare foarte importantă: spre deosebire de lumea occidentală, unde disocierea religiei de filosofie este aproape completă, în spaţiul oriental, religia se împleteşte cu filosofia. Tocmai de aceea, principalele sisteme filosofice despre care vom vorbi sunt în acelaşi timp şi sisteme religioase, având rituri specifice şi surprinzând în permanenţă cu supleţea lor conceptuală prin care au reuşit să reziste timpului:

1. Budismul:

Probabil că budismul este sistemul filosofico-religios care a marcat cel mai pregnant lumea orientală şi nu numai. Născut prin efortul meditativ al unui singur individ, budismul a reuşit pe parcursul timpului, prin numeroase reanalizări ale surelor şi în pofida diverselor scindări, să-şi păstreze o identitate aparte. Perceptele enunţate astăzi de marii maeştrii budişti sunt în mare aceleaşi enunţate cu mii de ani înainte de fondator. Un lucru remarcabil dacă privim spre comparaţie taoismul, al cărui curs s-a alterat pe parcursul timpului, transformând un concept odată pur într-un simplu instrument folosit astăzi pentru a justifica diferite experimente alchimice.
Budismul s-a născut în India, într-un mic regat de la poalele munţilor Himalaya. Acolo, prinţul moştenitor, Guatama Sakyamuni (560-480 Î.Hr.) renunţă la plăcerile vieţii, devenind călugăr cerşetor. La treizeci şi cinci de ani el atinge iluminarea sub copacul Trezirii (bodhi) şi de atunci este cunoscut ca Buddha, sau "Cel Treaz". Îşi petrece tot restul vieţii oferind învăţături şi moare la vârsta de 84 de ani în parinirvana.
Buddha a lăsat în urma sa unul dintre cele mai complexe sisteme filosofico-religioase din istorie. Budismul a preluat din bagajul filosofic hindus noţiunea de karmă. Astfel, karmele, sau acţiunile din vieţile anterioare determină în mod decisiv ciclul reîncarnărilor (samsara). În funcţie de bagajul karmic pozitiv sau negativ, fiinţele trec printr-o înlănţuire nedefinită de reîncarnări în diverse forme ale existenţei, variind de la zei şi până la fiinţe infernale. Fiecare faptă are o anumită încărcătură, care conţine acţiune negativă sau pozitivă. În funcţie de acţiunile individului, în bagajul său karmic se acumulează energie.
Buddha a explicat viaţa ca pe o veşnică înlănţuire de dorinţe. Prin intermediul relaţiilor de cauzalitate generate de existenţa aspiraţiilor, se creează suferinţa permanentă, sau duhkha. Scopul unui om înţelept trebuie să fie suprimarea dorinţei şi deci şi a suferinţei. Existenţa este duhkha, întrucât este efemeră, oferindu-ne doar o iluzie a unei permanentizări imposibile. Eul nostru permanent este cel care întreţine această iluzie. Suprimând eul, omul reuşeşte să-şi înţeleagă haosul principial şi să spargă ciclul samsarei, pentru a ajunge în mjlocul roţii, în spaţiul vid, infinit, singurul loc în care există izolarea, departe de rotirea perpetuă...
Pentru a înţelege această stare ultimă de iluminare şi pentru a reuşi să atingi nirvana trebuie să renunţi la tot ceea ce te leagă de această lume, să devii indiferent în faţa suferinţei, dar şi în faţa plăcerii. Învăţătura budistă este o doctrină a salvării, pentru că ea are ca scop ultim ruperea ciclului transmigraţiilor. Omul eliberat devine astfel arhant. Viaţa lui nu se termină, însă apare certitudinea unei morţi finale, iniţiatice. Fiinţa nu se va mai întoarce, ieşind din ciclul samsarei şi pătrunzând în spaţiul vidat care este nirvana. Conceptul acesta de spaţiu cosmic vidat, ca scop ultim, apare în majoritatea filosofiilor orientale. Fie că este nirvana, fie că este shambala, fie că este wu (nefiinţă), această stare este un ideal pe care omul înţelept speră să îl atingă prin meditaţie şi urmând cu stricteţe riturile. Această stare finală este mai presus de orice concept natural. Nirvana nu poate fi înţeleasă decât prin prisma experimentării ei, iar odată cu această experimentare apare liniştea, ruperea totală de ciclul nesfârşit al samsarei.
Viaţa lui Buddha a fost un exemplu grăitor pentru discipolii săi. Omul simplu reuşea să îşi impună principiile în faţa celor mai mari filosofi ai vremii. Prin vorbele şi acţiunile sale care se circumscriau principiilor enunţate în prealabil, Buddha a reuşit să îi impresioneze pe contemporanii săi, care l-au urmat. Din această şcoală au ieşi mai apoi discipolii care au răspândit budismul în tot Orientul.
Şi, chiar dacă în timp au avut loc numeroase scindări, principiile de bază ale acestei religii filosofice şi-au păstrat caracterul imuabil. Fie că a fost vorba de Mahayana (Marele vehicul) sau de Hinayana (Micul vehicul), principiile de bază au rămas aceleaşi. Această primă şi importantă scindare nu a făcut decât să adapteze şi mai bine budismul la exigenţele realităţii unui Orient agitat din punct de vedere filosofic. Budismul a reuşit să se plieze extraordinar pe mentalitatea tipică omului oriental şi a reuşit să influenţeze în mod decisiv istoria acestei zone.
Împărţită astăzi în patru mari ramuri (budismul chinez, budismul tibetan, budismul japonez şi tantrismul), religia creată de Guatama este, cu aproape 400 de milioane de adepţi recunoscuţi oficial, una dintre cele mai influente religii la nivel mondial. Influenţa budistă este resimţită din plin chiar şi în occident, unde, deşi la un nivel vulgar, se pot întâlni foarte multe simboluri ale acestei filosofii a salvării.

2. Shintoismul:

Religia vechilor japonezi derivă din cultul zeilor Kami. Atestat istoric cu aproximativ 2000 de ani Î.Hr., shintoismul este cea mai veche religie încă existentă în care nu se pot identifica schisme majore. Tradiţiile vechilor japonezi nu pot fi privite însă decât disipat. Culturile diverşilor zei (existau la un moment dat al istoriei, circa 10.000 de zeităţi, stăpânitoare pe numeroase obiecte din viaţa japonezilor - existau zeităţi chiar şi pentru pragul casei) nu pot realiza un tot unitar. Din mozaicul tribal al mileniilor s-a născut în cele din urmă shintoismul în forma sa actuală. Preluând foarte multe dintre vechile rituri, putem spune că shintoismul este o religie de sinteză, apropiată din acest punct de vedere islamismului, reprezentând o copie fidelă a spiritului japonez.
Cele mai importante fiinţe şi puteri din cadrul cultului shintosit sunt denumite kami. Existenţa acestor noţiuni de kami reprezintă o dovadă de imuabilitate temporală, întrucât şi astăzi ele joacă un rol decisiv în cadrul religios japonez. Shintoismul afirmă că în natură, tot ceea ce nu este hărăzit cu uniformitate, ţine de kami. Legătura zeilor cu locul lor de sălăşiuire este cea mai puternică legătură întâlnită în vreun cult religios. Astfel, zeii nu sunt definiţi ca entităţi aspaţiale, ci sunt determinaţi în mod decisiv de locul în care sălăşuiesc, căpătând prin intermediul acestuia din urmă importanţă.
Astăzi, în urma puternicului impact al budismului, denumirile marilor zeităţi au fost schimbate, însă în esenţă, doctrina a rămas neschimbată. Puterea spiritului japonez a supus întotdeauna străinii (gaijin) ce se aventurau pe insule. Aceştia ajungeau în scurt timp să gândească în acelaşi mod, să se adapteze la tradiţiile unei lumi închistate parcă în propria filosofie de viaţă. Japonia a reuşit pe parcursul istoriei sale să se ţină la distanţă de conflicte majore. De aceea, asimilarea unor influenţe budiste, taoiste sau zen a fost făcută odată cu trecerea timpului. Shintoismul, nume generic însumând întreg mozaicul conceptual japonez a reuşit să-şi păstreze integritatea conceptuală adoptând din mers idei ale cultelor paralele. Foarte mulţi japonezi participă astăzi la ceremoniale budiste având în acelaşi timp acasă urnele specifie pomenirii străbunilor după ritul shintoist. Iată de ce, cu toate că a existat doar pe teritoriul japonez şi astăzi numărul adepţilor săi este de doar 48 de milioane, shintoismul rămâne una dintre cele mai puternice sisteme filosofico-religioase din Asia.

3. Hinduismul:

Prin concepţia asupra vieţii pe care o propovăduieşte, filosofia hindusă a adus pe parcursul istoriei numeroase deservicii Indiei. În nici o altă cultură de pe acest pământ nu apare mai predilectă tendiinţa spre renunţare decât în cultura hindusă. Se poate spune că hinduismul este prin excelenţă o filosofie a renunţări. Însă să nu alunecăm în capcana unei analize superficiale. În spatele acestui concept al renunţării se ascunde un sistem complex, creat pe baza unor raţionamente întărite de cuvântul zeilor.
Panteonul hindus a stârnit întotdeauna controverse. Pe parcursul timpului, din cauza numeroaselor influenţe exterioare, viziunea indiană asupra divinului a suferit numeroase modificări. În principal însă nu a fost negată niciodată existenţa absolutului. Acest principiu transcendent şi imanent deopotrivă este numit brahman. El este personificat în numeroase texte clasice, căpătând astfel o alură de universalitate. Rămânând în esenţă o realitate unică şi imuabilă, brahman poate fi considerat pe rând şi substanţa lumii, un simplu miraj, o serie de nume şi forme ce constituie fundamentul cosmosului (în filozofia chineză avem pe post de corespondent ideea "celor zece mii de fiinţe şi lucruri"), putere sacră a riturilor, fundament al conştiinţei individuale (atman), principiu şi sfârşit al manifestării universului (srsti), Celălalt inefabil ingogniscibil (Anyat), pe care îl poate determina în exclusivitate apofatismul radical "nici acesta, nici acela"... Apropiindu-se prin această ultimă epifanie de conceptul taoist al absolutului, se tinde de multe ori să se generalizeze această egalitate. Brahman însă nu reprezintă pasivitate. Prin numeroasele epifanii, ipostaze ale materiei divine joacă roluri active în construcţia universului. Identificarea brahmanului cu matricea universală nu diminuează rolul jucat de figurile virile cele mai cunoscute ale acestuia: Shiva şi Vishnu. Aceste două epifanii ale lui brahman au fost ridicate la rangul de zeităţi panteiste de cei care cred în condiţia lor de entităţi individuale.
Un alt motiv central al mitologiei hinduse este implicarea particulelor divine (amsa) în desfăşurarea istoriei. O consecinţă directă a acestei implicări este apariţia noţiunii de avatara. Krishna este cel mai bun exemplu pentru a ilustra relaţia dintre oameni şi divinitate. Menţionat în Upanişade, el este un avatara prin excelenţă. Coborârea deplină este acceptată de teologi doar în câteva cazuri izolate, iar aici vorbim deja despre purnavatara. Doar marile personalităţi ale religiozităţii hinduse au primit onoarea aceasta. Însă această terminologie nu se aplică doar în cazuri recunoscute. Cei mai mulţi maeştri sunt denumiţi de către discipolii lor guru. Fiecare guru (termenul înseamnă literal "încărcat de demnitate") se apropie într-o anumită măsură de avatara...
Principala idee filosofică elaborată în cadrul hinduismului este noţiunea de karma. Această noţiune a fost preluată şi de budism, având un impact major asupra gândirii orientale privită în ansamblu. Cuvântul karmă înseamnă faptă sau act. Fiecare acţiune produce un rezultat, bun sau rău. Încărcătura acestor proceste se acumulează, formând bagajul karmic al fiecărei entităţi individuale. În funcţie de bagajul karmic, omul renaşte în diferite ipostaze. Aceste renaşteri succesive nu sunt privite ca pedepse sau recompense, ci reprezintă în filosofia orientală dovada unei inerenţe fireşti. Fiecare este responsabil pentru acţiunile sale şi viaţa în sine este un proces karmic. Toate fiinţele însufleţite sau neînsufleţite trăiesc prin intermediul unei serii existenţiale în care prezentul este condiţionat de trecut şi condiţionează viitorul. Budismul a pus accentul pe intenţionalitatea acestui proces karmic, susţinând că dorinţa creează automat karmă.
Doctrina sacrificiului de sine este elaborată pentru prima dată exhaustiv în textele Brahmana. Aici Prajpati, identificat pe post de creator al Universului, se epuizează în actul creaţiei, sacrificându-şi existenţa pentru aceasta. Tripla identificare a lui Prajpati cu Universul, Timpul ciclic şi altarul focului (prin care se realizează sacrificiul propriu-zis) constituie elementul novator al teoriei brahmanice. Astfel, prin sacrificiu, lumea este menţinută în starea existenţială actuală. Epuizarea lui Prajpati prin Timpul ciclic reprezintă un model ideal pentru activitatea susţinută a preoţilor care reuşesc astfel să menţină lumea în armonie.
Brahmanii au reprezentat pe parcursul istoriei şi încă reprezintă nucleul central al religiei hinduse. Cărturari, aceştia şi-au impus conceptele potrivite în favoarea scopurilor spirituale sau materiale. În nici o altă cultură nu există discrepanţa care a apărut şi care încă apare în India. Legea castelor, forţă imuabilă de control a împins o mare parte a populaţiei spre o stare pauperă nemaiîntâlnită, avantajându-i pe cei "luminaţi".
Produsul exemplar pentru capacitatea de sinteză a hinduismului este Mahabharata. Prin cele 90.000 de versuri, aceasta reprezintă cea mai lungă epopee din literatura universală. Ideea centrală este reprezentată de conflictul dintre Kuravi şi Pandavi pe câmpiile Mahabharatei. Acest război eshatologic durează 18 zile şi are ca rezultat sfârşitul lumii, reiterând astfel ideea periodicităţii universul. Vishnu este cel care distruge şi recrează universul la capătul fiecărui ciclu cosmic. Prin acest mecanism, binele şi răul primesc aspecte profund religioase.
Hinduismul a fost pe parcursul istoriei religia cu cea mai mare putere de sinteză. Situaţia politică a Indiei, aflată întotdeauna sub ameninţare militară a transformat ideologia hindusă într-un mozaic cultural în care pe parcursul veacurilor s-au asimilat multe alte ideologii. Influenţele budiste, musulmane, taoiste, confucianiste s-au făcut resimţite, nereuşind însă să submineze tradiţia hindusă. Cu toate că a marcat negativ existenţa adepţilor săi, hinduismul reuşeşte în continuare să se bucure de încredere. Împărţit astăzi între Jainism, Hinduism modern (sinteză între Shivaism şi Vişnusm realizată în jurul anului 1900) şi Sikhism, hinduismul ca filosofie de viaţă şi concepţie religioasă reprezintă a doua forţă a globului (după creştinism), cu aproximativ 750 de milioane de adepţi. Iar natalitatea indiană explozivă pare să asigure un viitor strălucit pentru hinduism în formele sale moderne!

4. Confucianismul:
Sistem filosofic în primul rând, confucianismul nu neagă existenţa unor forţe supranaturale, refuzând însă orice speculaţie pe seama acestora. Sistemul a fost creat de Confucius (551-479 Î.Hr.), pe numele său chinezesc Kongfuzi (Maestrul Kong). Trăind într-o perioadă zbuciumată a regatelor combatante, Maestrul Kong a încercat să găsească calea spre desăvârşirea intelectuală prin intermediul riturilor. Acestea sunt, după cum susţin confucianiştii, întemeiate de zei şi nu pot fi contestate. Confucius nu a dorit niciodată să vorbească despre zei, pe care însă îi respecta, conformându-se ritualurilor. Cuvintele lui au fost structurate şi aşezate pe hârtie de discipoli. În lucrarea Analecte ele au devenit cunoscute în întreaga lume. Principiile simple ale confucianismului au stat la baza întemeierii uneia dintre cele mai bune organizări statale întâlnite în istorie. Examele s-au organizat după aceste norme până în anul 1905, când, în urma impactului din ce în ce mai mare al culturii occidentale, teoria i bazată pe studiul şi aprofundarea clasicelor se prăbuşeşte.
Confucianismul a reprezentat pentru China suprema sinteză a marilor texte clasice. Cele Şase Clasice sunt: Cartea Edictelor (Shu), Cartea Stihurilor (Shi), Cartea Riturilor (Li), Cartea Muzicii (Yue), Cartea Schimbărilor (Yi) şi în fine Analele Primăverii şi Toamnei (Chunqiu). Legenda atestă implicarea activă a lui Confucius în corectarea şi editarea acestor cărţi, însă nu există certitudini în acest sens. El însă face dese referiri la motivele centrale ale acestor opere, în fapt pilonii filosofiei confucianiste.
Respectul pe care trebuie să îl arăţi în faţa părinţilor, în faţa conducătorilor şi în faţa tuturor celorlalţi oameni, iată baza acestei filosofii. Doar prin învăţare poţi ajunge la desăvârşire şi doar urmând riturile cu rigurozitate poţi învăţa.
Discipolii lui Confucius i-au purtat mai departe învăţătura, împărţindu-se în numeroase şcoli între care de-a lungul timpului au existat numeroase conflicte. Cei mai importanţi confucianişti au fost Mozi, Mencius, Xun Zi. Aceştia se axau pe un principiu central al filosofiei confucianiste, construindu-şi dialectica pe baza aparentei opoziţii ideatice faţă de restul ideilor. O altă fracţiune care a influenţat confucianismul în fazele sale ulterioare a fost şcoala legistă, cu reprezentantul ei cel mai de marcă Han Feizi.
Apariţia meteorică pe planul religios în cadrul unui sincretism confuciano-budist s-a petrecut cu aproximaţie între anii 1400-1600 însă nu a reuşit să reziste. În ciuda acestei experinţe religioase, este clar că doctrina confucianistă rămâne în esenţă una filosofică, fiind practic singura doctrină filosofică orientală autentică, fiinţând separat de orice doctrină religioasă.

5. Taoismul:

Tao a jucat un rol important în cadrul filosofiei orientale. Ca scop ultim, absolut, ca o cale mistică atotprezentă sau ca o cale a riturilor (în viziunea confucianistă), ideea de Tao ilustrează cel mai bine concepţia orientală despre viaţă.
Lao Zi este considerat întemeietorul de drept al taoismului, însă există lucrări care susţin teza care îl propune pe Zhuang Zi ca predecesor al Bătrânului Magistru. Nu se poate face o distincţie clară între aceşti doi veritabili teoreticieni ai taoismului.
Lucrarea de referinţă rămâne însă Daodejing. Ea este atribuită lui Lao Zi şi reprezintă singura scriere a acestuia. Legenda ne spune că Lao Zi a scris principiile filosofiei sale la rugămintea unui paznic de frontieră, chiar înainte să plece în pribegie.
Taoismul respinge în mod explicit moralismul confucianist şi activismul moist, încercând să răspundă câtorva probleme arzătoare ale perioadei. Astfel, în Daodejing este prezentată o cale (Tao). Calea inacţiunii, specifică taoismului, este ilustrată prin metafora apei. Aceasta este maleabilă, ia forma oricărui vas în care este pusă şi învinge întotdeauna întocmai prin această proprietate. Curgerea apei nu poate fi înfrânată, iar omul înţelept învaţă să urmeze calea firească spre succes, să învingă natural, fără să forţeze. Ceea ce este moale învinge întotdeauna ceea ce este puternic. Pentru a dezvolta această idee Lao Zi ne prezintă exemplul florii... Aceasta la naştere este moale, alunecă în voia vântului, în timp ce înaintea morţii este rigidă, uscată, deci tare. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu omul, care la naştere este moale. De aceea, starea pe care taoiştii o consideră ideală este infantilitatea, când, în afara problemelor, tânărul născut "suge direct de la matcă". Filosofia lui Lao Zi este una a renunţării, asemuindu-se din acest punct de vedere cu hinduismul. Viaţa nu trebuie să fie epuizată în acţiuni inutile, pentru că singură neclintirea învinge întotdeauna.
Conceptul principal, laitmotivul filosfiei taoiste este Tao (Calea). Cuvântul are mai multe sensuri, în funcţie de dialect. Calea este pentru Lao Zi inerentă oricărei acţiuni. Tao există în afara timpului, şi totuşi în fiecare particulă a sa. Construcţia conceptului se bazează pe relaţii antagonice. Tao cel adevărat este cel ce nu poate fi definit. În momentul în care se încearcă o determinare spaţialo-temporală a sa, conceptul îşi pierde calitatea principală, ingogniscibilitatea. Tao despre care se poate spune ceva nu este Tao. Tao nu există şi totuşi este pretudindeni. Tao nu acţionează şi totuşi toate se înfăptuiesc după ordinea sa. În neclintirea sa el este totuşi pretudindeni. Omul înţelept învaţă să îşi trăiască viaţa în acord cu Tao şi obţine totul în ciuda faptului că el nu doreşte până la urmă nimic.
Scrisă într-un stil criptic, cartea a suscitat controverse prin varietatea de sensuri probabile. Structurată în 81 de versete, lucrarea sintetizează întreaga concepţie ideatică specifică taoismului clasic. Pe parcursul timpului, multe dintre principiile iniţiale s-au alterat, afundându-se în numeroase clişee alchimice.
Filosofia taoistă s-a degradat de-a lungul timpului, din cauza aplecării discipolilor asupra procedeelor mistice de prelungire a vieţii. Au fost înfiinţate rituri de divinaţie care au transformat taoismul într-o religie ritualică asemănătoare celorlalte culte religioase orientale. Apropierea taoismului de budism a răpit din puritatea filosofiei lui Lao Zi. Cu toate astea taoismul (care, alături de shintoism, este singura religie încă existentă în cadrul căreia nu au existat schisme) se bucură astăzi de popularitate, având nu mai puţin de 420 de milioane de adepţi, fiind a treia ca număr din lume.

Universul filosofic oriental uimeşte prin complexitatea sa. Lucrările clasice sunt elaborate minuţios, pe parcursul multor secole, reprezentând practic o sinteză a generaţiilor care le asigură perenitatea.
Prin numeroasele reanalizări şi restructurări, filosofia orientală a reuşit să reziste timpului, fiind astăzi capabilă să ofere o alternativă viabilă lumii occidentale profund desacralizate.
Cred că, în căutarea noastră perpetuă, ar trebui să ne aplecăm cu atenţie asupra acestei lumi. Ar trebui să încercăm să înţelegem geneza gândirii orientale şi ramificaţiile ei incredibile. Orientul este până la urmă singura variantă diferită esenţial de lumea noastră. Lumea islamică fiinţează între aceleaşi puncte de reper (mă refer aici la monoteism, la fundamentarea pe logos a credinţei şi la ritualistica asemănătoare, islamul fiind până la urmă o religie de sinteză târzie), creştinismul a rămas închistat în aceleaşi prejudecăţi ca la începuturi, iar alte culte mai există doar nominal, neavând forţa de a schimba ceva pe plan ideologic. Lumea orientală este însă puternică şi reprezintă o alternativă serioasă la modul de viaţă occidental. Anii ce urmează vor fi martorii unui adevărat conflict între aceste două mentalităţi total diferite. Trebuie să înţelegem înainte de a putea condamna şi am face bine să înţelegem pentru că numai noi avem de câştigat...

"Ceea ce este domol, e lesne de ţinut. Ceea ce încă nu este vădit, e lesne de pus la cale; ceea ce este gingaş, e lesne de a fi zdrobit; ceea ce este mărunt, e lesne de a fi împrăştiat. Înfăptuieşte lucrurile când încă nu au cunoscut neorânduiala. Un arbore nemăsurat s-a înălţat dintr-un lăstar subţire; un foişor cu nouă caturi s-a ridicat dintr-o movilă de ţărână; un drum în depărtări începe cu întâiul pas. Cel cu acţiune nu va izbândi; cel care ţine cu înverşunare va păcătui.
Iată de ce Omul Sfânt nu are acţiune şi prin urmare nu este înfrânt; nu ţine cu înverşunare, de aceea nu greşeşte. În lucrarea lor, oamenii sunt adesea aproape de izbândă, însă nu izbândesc. Fii chibzuit şi la sfârşit, la fel ca la-nceput, astfel nu îţi vei irosi lucrarea.
De aceea, Omul Sfânt doreşte ceea ce nu este "dorinţă" şi nu preţuieşte obiectele greu de căpătat. El învaţă ceea ce nu este "învăţătură" şi se înapoiază în locul din care oamenii s-au îndepărtat. El caută a sluji firea "celor zece mii de fiinţe şi lucruri", ci nu se încumetă să aibă acţiune."

Lao Zi - Daodejing, capitolul LXIV

În loc de concluzie: sacru şi profan, dualitate paradigmatică

Evoluţia atrage după sine, de cele mai multe ori, renegarea trecutului. Sunt oferite soluţii noi, care, prin însăşi esenţa lor, se bazează pe subminarea precedentelor teze. Astfel, din cenuşa păsării Phoenix se naşte o variantă îmbunătăţită, un “upgrade”. Nihilismul se metamorfozează în ceva palpabil, şi sunt foarte puţini cei ce observă contradicţia ontologică ce apare în urma acestui proces. Este evident că a întemeia pe baza distrugerii înseamnă a aplica o constrângere genetică actului fiinţativ. Prezentul este condiţionat de condamnarea trecutului, starea actuală este definită ca o alternativă la ceea ce a fost şi nu ca o continuare.
Respingem nediferenţiat trecutul doar pe baza temporaneităţii perimate a acestuia. Distrugem fundamentele în loc să clădim pe baza lor viitorul. Demonstrarea erorii de fond a unui sistem nu înseamnă automat şi demonstrarea inutilităţii creaţilor acelui sistem. Progresul este imposibil atâta timp cât insistăm să reinventăm totul. Dacă nu ne bazăm pe reuşitele teoretice ale celor dinaintea noastră, progresul este imposibil.
Antagonismul dintre sacru şi profan este caractersistica esenţială a filosofiei in genere. Conflictul dintre mundan şi transcedental a marcat geneza fiecărui sistem ideologic în parte. Suntem fiinţe naturale şi deci limitate. Dorinţa de a descoperi mai mult este intrinsecă fiinţei noastre, ca o consecinţă a acestei limitări. De aceea, omul atribuie sensuri ascunse mundanului, îl ocultează în repetate rânduri, transportând încărcătura profană în sacralitate.
În fond, profanul devine baza practică pe care sunt teoretizate simbolurile arhetipale ale sacrului. Sensurile ascunse pe care omul le identifică în natura din jurul său îl fac să perceapă viaţa mai profund, să o înţeleagă prin intermediul unor perspective noi, mai complexe...
În opoziţie cu aceste învăţături esoterice, a apărut însă recent o filosofie a banalului, o filosofie axată pe practica pură. Viaţa este împărţită şi diferenţiată, sensurile ascunse sunt suprimate şi câteva ţeluri absolute sunt stabilite aprioric. Transformăm arhetipurile la nivel superficial, le demitizăm, scoţând în evidenţă mundanietatea lor, le vulgarizăm, refuzând metafora. Tendiinţa dominantă a acestui nou mileniu este generalizarea şi banalizarea culturii, transformarea gândurilor profunde în surogate potrivite în contextul transformărilor economico-sociale care conduc la profunda desacralizare raţională ce caracterizează prezentul.
Procesul de demitizare cuprinde toate aspectele fiinţei umane. Refuzăm ab initio superstiţia, refuzăm principial tot ceea ce depăşeşte graniţele cognoscibilului. Pendulăm între cele două extreme, preluând din fiecare preponderent elementele negative. Respingerea apriorică, obsesivă, a superstiţiilor, se transformă la rândul ei în superstiţie. Negarea dogmelor, nihilismul, se concretizează într-o nouă dogmă. Prin riturile intrinseci negaţiei, se defineşte o nouă teorie. Înlocuim obiectul cult, îl transformăm în altceva, păstrându-i însă esenţa. Modificarea este doar la nivel superficial, ontologic nu se întâmplă nimic concret. Ne focalizăm asupra respingerii normelor şi teoriilor metafizice, ritualizând procesul şi dând naştere astfel altor norme şi teorii.
Lumea trebuie privită ca un ocean de incertitudine. Nu ai cum să stabileşti limite, pentru că, peste tot în jur, apare imprevizibilul. Niciodată nu poţi să fii sigur de teoria pe care ai postulat-o, pentru că aceasta este în ultimă instanţă doar o concluzie necesară, o verigă care închide cercul ideatic. Ea nu are corespondent în realitate, pentru că, în esenţă, nu există nimic obligatoriu. Oamenii au inventat limbajul, care nu este decât un model simbolic de reprezentare, un model incomplet. Nu putem să regăsim în cadrul limbajului întreaga paletă existenţială a fiinţei. Teoria nu ne poate oferi niciodată întreaga senzaţie a practicului. Este imposibil să cunoaştem prin intermediul cuvintelor. Omul nu poate înţelege decât experienţa directă, nemijlocită. Teoria este o experienţă surogat, iar concluziile obţinute prin procese teoretice nu au de cele mai multe ori corespondent în practică.
Omul este cel mai evoluat animal din punct de vedere al capacităţii de reprezentare simbolică. Suntem capabili să înţelegem realitatea din jurul nostru prin intermediul unui sistem propriu de referinţă. În fapt, fiecare om percepe realitatea într-un mod aparte, unic, filtrând exteriorul prin intermediul sistemului său ideologic. De aceea, încercarea unei obiectivizări generale şi absolute este sortită eşecului. Nu ai cum să defineşti o realitate ultimă atâta timp cât percepţia ta este emimamente subiectivă. Nu ai cum să vorbeşti despre absolut din punctul de vedere al relativităţii fiinţei tale.
Sacrul este definit ca absolut. Arhetipurile sunt modele spre care omul tinde, modele închistate aproape întotdeauna în ele însele. Sunt foarte puţine exemplele de curente metafizice care acceptă incertitudinile caracteristice vieţii. În fapt, în spatele diferitelor denumiri specifice, stau aceleaşi paradigme. Că este Iahve, că este Dumnezeu, că este Shiva, că este Allah, că este Ahura Mazda, ideea esenţială este aceeaşi. Absolutizarea unui concept, transformarea sa în ceva intangibil şi imuabil, îi oferă omului un sentiment de siguranţă, o certitudine a predestinării. În momentul în care accepţi existenţa unui creator suprem care dirijează evenimentele naturale, poţi să treci cu vederea anumite concluzii inerente. De exemplu, este mai uşor să arunci responsabilitatea dezastrelor în spatele acestor zei decât să accepţi că moartea face parte din viaţă şi că selecţia naturală trebuie să funcţioneze. Este mai uşor să deplângi persoanele cu dizabilităţi, să vorbeşti despre milă şi despre turme de oi, decât să accepţi că trebuie să existe şi indivizi mai puţin adaptaţi, indivizi care sunt sortiţi morţii.
Tendiinţa omului de a fugi de sentimentul de vinovăţie este normală. Problema este însă cum anume fugim. Folosirea religiei şi a falsului sentiment de confort pe care aceasta îl oferă este în fond o fugă de realitate. Ne refugiem în spatele perceptelor eronate pentru a scăpa de ceea ce există în jurul nostru, alegem să substituim conceptele transcedentale realităţii. Natura noastră ontologică nu ne este de ajuns şi atunci căutăm să ocultăm mundanul.
Metafizica este doar o prelungire a fizicii, axată pe germenii arhetipali generaţi de umanitate în preistorie. Baza mitologică pe care este întemeiată majoritatea religiilor a fost constituită în perioada primitivismului totemic. Atunci, oamenii, pentru a explica mai bine mediul înconjurător, au inventat conceptul de supranatural. Se poate spune aşadar că demiurgul a fost precedat de oameni, în opoziţie cu deja celebra teorie creaţionistă...
Însăşi multitudinea de sisteme religioase existentă este o dovadă care susţine această teză. Paradigmele sunt în consonanţă cu factorii locali, dovedind posterioritatea tezelor. A priori înseamnă înaintea oricărei experienţe. Conceptul de creator este definit pe baza acestei apriorităţi fiinţative, o aprioritate care nu poate fi susţinută nici măcar teoretic. În momentul în care spunem “Şi Dumnezeu a creat Lumea prin puterea cuvântului Său.” (Biblia – Geneza), înseamnă că noi pretindem că avem cunoştiinţe despre ceva aprioric nouă. Dacă Dumnezeu a creat lumea, aceasta din urmă nu poate înţelege şi mai ales nu poate argumenta existenţa creatorului. Şi iată cum întreaga teorie creaţionistă se prăbuşeşte, pentru că metafizicul este definit tocmai de această supranaturalitate, de această imposibilitate cognitivă. Nu ai cum să pretinzi că înţelegi ceea ce este absolutizat ca fiind de neînţeles. În momentul în care atribui calităţi (ceea ce se întâmplă în cadrul tuturor curentelor, fie ele metafizice, fie religioase – şi asta pentru că asocierea este o parte integrantă a naturii umane) unui concept definit ca inteligibil, îi negi acestuia însăşi calitatea cea mai importantă, îi negi însăşi esenţa.
Diferenţa dintre natural şi supranatural constă tocmai în definirea ca inteligibil a ultimului. Dacă anulăm această diferenţă, supranaturalul se transformă în natural, îşi pierde prin intermediul unei metaschimbări calitatea esenţială, fiinţativă. Iată de ce teoria se transformă într-un sofism pur redundant.
Metafizica, supranaturalul, sunt doar pretexte găsite de oameni pentru a îşi susţine teoriile. Şi dacă în trecut, având în vedere lipsa technicii necesare, acest lucru putea fi înţeles şi scuzabil, astăzi, când avem la dispoziţie mijloace de investigaţie mult mai performante, bigotismul ideologic nu trebuie să mai existe. Însă nici postularea unei ”zone obscure”, necunoscute, definită totuşi aprioric ca existentă, nu este o soluţie. Pentru că, dacă dispunem de o astfel de zonă, putem include în ea orice, folosind ca pretext o falsă înţelegere a termenului incompresibil. A nu putea să spui nimic despre “ceva”, înseamnă a nu putea să spui nici măcar dacă acel “ceva” există sau nu. Altfel, prin intermediul oricărei asocieri, oferi informaţia pe care ai presupus-o ca fiind imposibil de înţeles. Contradicţia aceasta ontologică este suficientă pentru a prăbuşi teoria.
De foarte multe ori însă, oamenii afirmă că sacrul se manifestă în profan, că efectele elementelor supranaturale apar şi modelează naturalul. Ei nu realizează că astfel alunecă în aceeaşi contradicţie teoretică. Pentru că, ceea ce este definit în esenţă ca supranatural, nu poate avea intruziuni în natural. Este ca în cazul a două drepte paralele, care, nu se întâlnesc, tocmai pentru că sunt astfel. Dacă la un moment dat s-ar întâlni, atunci presupunerea fiinţativă a paralelismului lor s-ar prăbuşi. De asemenea, manifestarea sacrului în profan îi neagă înşăşi esenţa primului. Sacrul care se manifestă în profan nu este decât profan. Aşadar, nu putem vorbi despre supranatural, pentru că supranaturalul manifestat, cel despre care putem să vorbim, nu este decât natural. Tot ceea ce poate fi înţeles este natural, tot ceea ce nu poate fi înţeles este incert.
În momentul în care alegem să folosim supranaturalul, să integrăm metafizica în conceptele noastre, trebuie să ne asumăm riscul acestei incertitudini. Ceea ce nu poţi defini este prin excelenţă incert. Iar o teorie bazată pe valori incerte nu va fi niciodată sigură. De aceea, curentele ideologice bazate pe supranatural şi metafizic nu au avut şi nu vor avea niciodată siguranţa necesară pentru a formula concluzii imuabile nici măcar în contextul restrâns al socialului. În momentul în care nu poţi întemeia fiinţativ un argument, teza va avea de suferit.
Din păcate, numeroşi indivizi nu au capacitatea unei analize profunde a acestei dialectici sacru-profan. Ei sunt fanaticii, cei ce cred cu tărie într-o cauză şi merg până la moarte pentru a o apăra. Aceştia sunt cei care comit atrocităţile care au marcat şi vor marca probabil şi în continuare acest conflict dintre natural şi supranatural. Din păcate, reminiscenţele trecutului au capacitatea încă să atenteze la integritatea prezentului. Cei care înţeleg sunt foarte puţini. Cei mai mulţi şi-au alterat deja fiinţa. Au reuşit să creadă fără să cerceteze în prealabil. Să fim prudenţi şi să încercăm să scoatem în evidenţă contradicţiile evidente care împânzesc aceste sisteme metafizice. Doar aşa vom putea diminua efectele devastatoare pe care acestea din urmă le au asupra umanităţii. Doar prin raţiune, doar prin aplecarea asupra fiinţei noastre naturale vom reuşi să învingem mi’rajul supranaturalului. Priviţi la bucuria lipsită de orice semnificaţie simbolică ce apare pe faţa unui bebeluş şi veţi înţelege de ce trebuie să facem asta...


Bibliografie selectivă:

1. Coranul – dr. Silvestru Octavian Isopescul (traducător), editura Cartier, 2005
2. Istoria credinţelor şi ideilor religioase – Mircea Eliade, editura Universitas, 1992
3. Alchimia fericirii (Kimiya al-sa ‘Ada) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
4. Cartea Învăţăturilor (Kitab Al-Wacava) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
5. Contemplaţii spirituale (Mashahid al-asrar al-qudsiyya) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
6. Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan) – Ibn’Arabi, editura Herald, 2003
7. Islamul şi Occidentul – O nouă ordine politică şi religioasă după 11 septembrie – Robert Van De Weyer, editura Allfa, 2001
8. Cartea formării (Sepher Yetzirah) – Comentată de Saadia ben Iosif din Fayyum, editura Herald, 2006
9. Jihad versus McWorld – Benjamin R. Barber, editura Incitatus, 2002
10. Istoria filosofiei islamice – Henry Corbin, editura Herald, 2005
11. Tao în aforisme - Zhuang Zi, editura Aropa, 1997
12. Daodejing - Lao Zi, editura Meteor Press, 1999
13. China clasică - Ivan P. Kameranovici, editura All, 2002
14. Istoria gândirii chineze - Anne Cheng, editura Polirom, 2001
15. Istoria credinţelor şi ideilor religioase - Mircea Eliade, editura Universitas, 1992
16. Zen Lessons The art of leadership – Thomas Cleary (translator), editura Shambhala, 1993
17. Mahabharata – Aşa grăit-au zeii – A. E. Baconsky (traducator) - editura Prietenii Cărţii, 2001
18. China: de la imperiu la republica populară 1900-1949 – Michael Lynch - editura All, 2004
19. India, religie şi filosofie – Nicolae Achimescu - editura Tehnopress, 2000
20. Lao Zi şi Confucius – Mira si Constantin Lupeanu - editura Qilinul din jad, 2000
21. Filosofia chineză - Max Kaltenmark - editura Humanitas, 2001
22. Enciclopedia religiilor - volum colectiv, peste 120 de autori - editura Pro Editură şi Tipografie, 2005