Toamnă. Privesc prin fereastră, urmăresc frunzele gonite de vânt, ploaia, stejarii scheletici, lucioşi strălucesc negru într-o lume difuză de răsărit ori apus. N-am idee cât este ora, dacă ar trebui să mă grăbesc, dacă sunt iarăşi tânăr sau doar visez crepuscular…

Stau în pat, cu ochii în albul tavanului, un alb ce nu mai este atât de alb, pe alocuri cu urme cenuşii de praf, prin colţuri pânze de păianjeni, din acei mărunţi îngroziţi întotdeauna de apă, ori de furtunile toamnei. Fereastra aduce ropot monoton de ploaie, din când în când pale de aer şi apă bat împreună în geam şi atât. În cameră miroase a femeie tânără, a deodorant, a cremă de mâini, şampon, cineva a fost lânga mine, poate ne-am iubit…

- Plec!
- Aşa, pur şi simplu?
- Asa pur şi simplu.

Ia din debara geanta de voiaj, cea albastră şi înghesuie în ea hainele, prosopul roşu cu motan dolofan şi negru, halatul de bumbac, cele patru cărţi de care nu se poate despărţi nici în vacanţă, tot felul de nimicuri, nimicurile ei. Se grăbeşte, îi este teamă să nu o întorc…

- Nu are rost.
- De ce?
- Pentru că nu are rost şi gata. Vei merge în staţia autobuzului şi te vei întoarce îngheţată.
- De data asta nu.

Îi simt hotărârea în glas şi tremurul vocii. Uite, asta înseamnă doi ani petrecuţi împreună: ştii când poţi insista şi când nu.

Se întinde peste mine, ia maimuţoiul de pe raft, cel cu care m-am obişnuit greu, sau mai degrabă nu m-am obişnuit deloc, pentru că are capul prea mare şi noaptea felinarul din stradă luminează fix pe el şi mă sperie când deschid ochii. Încerc s-o cuprind în braţe, să o sărut. Cade peste mine, se ridică imediat, îşi cere scuze.

E gata, îmbrăcată şi cu geanta de voiaj închisă. Mă priveşte din uşă, de fapt nu pe mine, doar mobilierul prieten, fereastra, lampadarul ce luminează în fiecare seară intim, televizorul, icoana, uşa dinspre bucătărie... Scoate două chei din şiragul ei, le aşează pe masă.

- Salut!
- Salut!

Urmăresc cum se strecoară din cameră spre holul îngust, deschide uşa, o închide la loc, sunet sec şi grijuliu, să n-o deranjeze pe bătrâna de vis-a-vis. Abia atunci sar din pat, o urmăresc cu nasul şi fruntea lipite de fereastra rece şi umedă. Ştie că-s aici, ştie! Va întoarce privirea. Va întoarce privirea…, ultima oară.

Maşina schelălăie îngrozitor într-o frână banală, opreşte în staţie. O văd cum urcă, se închid uşile, pleacă, dispare în ceaţa difuză şi atât. Mă aşez în pat, privesc holul, masa, cheile, cărţile mele, hainele mele…, nu mai descopăr aruncate peste tot elastice de prins părul, periile, sticlele înguste cu parfumuri, umeraşele întotdeuna aglomerate şi agăţate neglijent de mânerele şifonierului.

Deschid ferestrele larg, aerul pătrunde aspru în cameră, alungă mirosul ei ce se vrea amintire, alungă doi ani de existenţă, de naivitate, de râsete vesele ori de emoţii, tristeţi sau nervi. Doi ani din viaţa ei, a mea, a vecinilor, a patului, a tavanului alb-cenuşiu, a pânzelor de păianjeni.

Simt că nu pot accepta ce a fost deja acceptat! Respiraţia se precipită inutil, ochii mă înţeapă, transpir fără rost în camera deodată pustie, rece, distantă. Închid ferestrele, mă lungesc în pat, mă învelesc cu pătura noastră de lână, împăturită în cearşaful albastru-pal şi imediat mă dezvelesc la loc. Mă ridic, strâng aşternutul, deschid iar fereastra, deretic camera, renunţ, mă îmbrac, cobor la maşină.

Motorul toarce ascultător, înotăm împreună prin ceaţa umedă a toamnei, călcăm împreună frunzele aşternute pe străzi, pe trotoare, pe băncile din parcul pustiu, gonim şi-n goana noastră de maşină nebună alungăm ciorile venite de oriunde în oraş, în aşteptarea ninsorilor şi gata. Ieşim din oraş, lovesc cadranul ce-arată câtă benzină este în rezervor, este suficientă. Dispărem în ceaţa din ce în ce mai adâncă, ceaţă de lacuri din nordul Bucureştiului, aprind farurile, luminile se opresc oarbe la câţiva metri în zidul alb, mai alb decât tavanul camerei, înaintăm cu viteză mică, nu ne grăbim, de ce am face-o? Mergem în direcţia asta, acum ştiu cât este ceasul, el clipeşte discret şi verde în bordul maşinii, nu-mi amintesc în ce zi suntem.

Toamnă. Poate ultima. Toamna sfârşitului…, ori toamna începutului, depinde cum o vezi. Ceaţa se lasă grea peste noi, mai grea, tot mai grea…