Asta ne îndepărtează de Dumnezeu: încrederea că ajutând într-o zi un nenorocit vom fi răsplătiţi „cu asupra de măsură”. Ideea tembelă conform căreia mergând regulat la biserică şi ţinând posturi, spovedindu-ne şi spunându-ne rugăciunile dimineaţa şi seara – avem acces oricând la cămările pline cu aur divin. Asta ne îngroapă - mulţumirea de sine.
Nu mai putem fi controlaţi de nimeni înafara noastră înşine, ne-am înfipt fiecare după puterile noastre în sistemul social, încercăm să ajungem pe cont propriu cei mai mari şi cei mai tari. Dacă suportăm scrâşnind un compromis, o facem narcotizaţi de gândul că va veni vremea când noi vom fi distribuitorii compromisului - alţii ne vor linge pantofii.
Forfotind pe coridoarele sociale am învăţat să avem încredere în forţele noastre şi am renunţat la credinţă ca la un accesoriu depăşit al vestimentaţiei cotidiene. De fiecare dată când reflectăm asupra acestor lucruri ne găsim o justificare confortabilă: nu pot schimba eu lumea de unul singur.
Uite-aşa ne grăbim sfârşitul, aşteptând ca altcineva să facă primul pas iar când această optică lenevoasă dă rezultate, ne alăturăm celor ce-l batjocoresc pe acel ipotetic „altcineva”.
Poate că observaţiile de faţă par naive, poate că eu, scriind aceste rânduri, sunt primul care fac vocalize în imensitatea corului societăţii. Am un avantaj, totuşi: îmi recunosc neputinţa de-a schimba lumea, nu mă ascund după deget, precum zilnicii lătrători. Numai astfel pot fi viu. Ori al nimanui - totuna.