Cer jos. A coborât deodată. Norii abia bănuiţi cu câteva clipe înainte, s-au adunat. Fulgerător. În această după amiază târzie. De vară întârziată, revenită brusc, în toamna târzie, friguroasă, de munte. Irupând cu o căldură sufocantă, nesănătoasã. Irupând cu mirosul putrid al recoltelor (strânse) care dospesc. Irupând încărcată de electricitatea care încarcă totul: case, copaci şi, mai ales, aerul - o simt până în vârful unghiilor, al pãrului. Şi trăsnetul eliberator, căzut peste dealul din stânga (mă aflu aproape de centrul satului, aproape de "Catedrală"). Mai am timp să văd pământul roşiatic, crăpat de secetă şi sã mai văd cum zboară o pasăre speriată. Apoi - potopul. Potopul atotcuprinzător. Într-o clipă sunt ud până la piele. În întunericul de dincolo de Întuneric, brăzdat de fulgere dese şi vacarmul ploii şi al tunetelor, ajung (când am ajuns?) în pragul "Catedralei". Uşa, uşa întredeschisă. O împing şi cedează greu - uşă masivă, de stejar, bătută cu lungi fâşii de fier ("ferecată"?). O lumină blândă, din întuneric, înăuntru. Lumină filtrată prin geamurile înguste ale naosului. Lumină ce vine de la fulgerele continue din afară şi totuşi, parcã, uniformizată, continuă, ce izvorăşte din interior, dinspre CRUCIFIX. Totul se derulează apoi cu o viteză fantastică în care Timpul îşi pierde semnificaţia, împietreşte. Nu ştiu când am ajuns în dreptul celei de a doua turle. În faţă - stânga: CRUCIFIXUL din care acum se cerne o umbră de lumină caldă, învăluitoare şi totuşi atât de rece, străbătută de fiori-vibraţii de DINCOLO de ORICE…Privesc, fascinat, porii, găurile de carii în lemnul de brad…Umezi. Supurând. Apă? Sânge? Şi trupul, Trupul de pe cruce: căpătând viaţă, respirând, respirând şi văd, VÃD, Doamne, Tot Ce Se Va Întâmpla, Ce Se Întâmplă cu mine, cu Ioana…Şi şoapta, de pe buzele arse de febră, de febra sfârşitului…Şi totuşi atât de vie această şoaptă, de omenească, de blândă…"De ce te temi?!…Şi EU am ŞTIUT şi am SUFERIT şi SUFÃR şi MI-a fost FRICÃ şi ÎMI este FRICÃ…Apropie-te şi MÃ atinge… SUNT VIU… Şi din ochii, aproape închişi, cu privirea îngustată (câtă acuitate în această PRIVIRE) - o rază caldă, o lumină imensă, insuportabilă când îi ating picioarele, degetele picioarelor, cuiele - proaspăt bătute peste care se prelinge, încet, sângele, aburul acestui sânge…DE CE TE TEMI DE CE VA FI, DE CE ESTE?…EŞTI LÂNGÃ MINE…ÎN MINE…ŞI NU MAI SUFERI…ŞI NICI EA NU SUFERÃ…FRICA EI NU MAI ESTE…ESTE ALTCEVA…ALTCEVA PE CARE, ACUM, ÎL ŞTII! ÎL SIMŢI CU TOATÃ FIINŢA TA!…"
*
Am zăcut două nopţi şi două zile. În aşternuturi schimbate de Ioana, de nenumărate ori, în camera mea mizerabilă din baracă. Nu i-am spus nimic. Apoi febra, boala, s-au dus…
*
În faţa culoarului pe care se afla cabina mea pe "Ivan Franco", o nişe (aparent fără nici o funcţionalitate). La stânga ei - scara: urcă spre alt culoar. Culoar alb, cu o dungă bleu, bleu-pal (în lumina spectrala a neonului) pe mijlocul pereţilor laterali. Imediat în faţa scării, pe noul culoar, un tablou mare cu nava secţionată. Se văd toate etajele. Planşă anatomică. Planşă anatomică a unui monstru marin. Însemnat cu roşu locul unde mă aflu. Restul desenului - cu linii negre. Un negru vibrant în geometria sa nefirească. O geometrie uneori, totuşi, familiară; alteori rece, duşmănoasă. Oricând fascinantă, incitatoare. Palpitând de viaţa unei intuiţii concrete.
Pe măsuţa din cabina mea - pe o foaie de hârtie - un desen. Încearcă să reproducă această geometrie devorator-incitatoare. Ideea acestei geometrii. Pentru că schiţa nu semănă cu tabloul de pe culoar. Nu seamănă şi totuşi, într-o esenţă ce-o bănui dincolo de orice asemănare şi neasemănare, este IDENTICÃ (CIRCULARÃ?).
Exerciţii îndelungate (noaptea, înainte de culcare? dimineaţa? - nu mai ştiu). Schiţele se adună. Nu arunc nici una. Le suprapun, mereu le suprapun pe noi coli de hârtie. Se completează reciproc căutând să cuprindă, să surprindă, să prindă CEVA care îmi scapă mereu. Nu le frunzăresc. Văd, văd, efectiv, "prin" ele. Prin cea de la suprafaţă, pe cea imediat următoare…prin aceasta pe cea dinaintea ei….şi aşa mai departe, ca o regresie la infinit în care palpită Ivanka, Ioana, Carla… Mereu aproape, aproape să le ating urmărind un fir imaginar al Ariadnei dar în adâncime, nu în plan…spre limanul mult dorit pe care vreau sã-l ating scăpând din pântecele acestui monstru marin a cărui inimă imensă o simt cum bate puternic, întins pe patul meu ce se găseşte imediat deasupra sălii motoarelor….
*
Deci - mâna dreaptă, pusă pe corsajul care palpită - în tabloul din semi-obscuritatea luminii date de lampa cu gaz din camera Ioanei. Străluceşte, pe arătător, INELUL…
Am început să mângâi aproprierea de acest inel, de mâna reală a Ioanei. Blând şi atroce. Blând, cu o blândeţe izvorând din toată fiinţa mea. Atroce, cu o încrâncenare a întregii fiinţe…
Trupul Ioanei - superbă jertfă întinsă pe patul modest, acoperit cu cerga Albă învârstată cu Negru…Respiră calm, liniştitor, prevestitor…Îmi ia mâna şi mi-o pune sub sânul stâng. "Simţi?". Se simte zbaterea sub piele, sub carnea elastică, sub coaste…Se linişteşte încet această zbatere….Apoi - încremeneşte dintr-odată. Tresar îngrozit. Faţa ei destinsă - palidă. Răsuflarea - oprită, Doar o venă subţire, spre tâmplă, abia mai tresare în lumina puternică a lămpii căreia i-am ridicat fitilul… Apoi se opreşte şi această tresărire…Am rămas singur (singur?) cu o moartă frumoasă (încă frumoasă) alături. Vreau să strig îngrozit şi nu pot. Ca atunci când, în vis, ţi se întâmplă un accident fatal şi nu poţi scoate vre-un sunet…

(va urma)