Ucenicii viselor 2

Când Maeştrii Viselor au început să apară, a trebuit să înveţe când şi cum să intre înlăuntrul nebănuitelor voastre dorinţi neşoptite, în adâncul neîntinat al memoriei colective, să înveţe să asculte în egală măsură glasul şoptit al inimii şi ţipetele răvăşite ale intelectului, să vegheze pentru a vă trimite vise aşa cum aveaţi înainte. Pentru că voi vă înconjuraserăţi de întuneric, vă puneau pe tâmple, în timp ce visaţi, felinare mici cu lumină albăstruie, îndulcind contururile camerelor austere, întorcându-se adiere pe ochii închişi.
Drumurile voastre rătăcite începeau să se adune bucăţele bucăţele sub pâlpâirea felinarelor. Maeştrii au început să vă ştie uitările, voi aţi început să-i călăuziţi, cu pleoapele închise, spre inimile cât degetarul.
Se spune că unul dintre voi, poate un pictor, poate un poet, a visat într-o noapte un Maestru al Viselor. Ca şi cum din ultimul vostru vis s-ar fi născut ei, purtând pe aripi praful risipirilor voastre. Poate că aşa a fost, ori poate că ei erau înainte de a fi voi; poate că ei au început să vă trimită vise pentru ca voi să învăţaţi că lumea nu se închide simplu asemenea unei butoniere. Cine mai poate şti acum?
Lumina albăstruie scoţea la iveală fără nici o noimă învelişurile lipsite de culoare ale gândurilor voastre. Dar le fermeca. Le adăuga mister. Uneori însă din pereţii adânci ai camerelor începeau să iasă forme ciudate care se târau pe marginile dârelor tremurânde ale viselor abia născânde, şuierând şi muşcând din lumină. Primii Maeştri care le-au văzut s-au înspăimântat. Asta în sine şi a fost suficient pentru a redefini toată misiunea lor. Pentru că vedeţi voi, nimeni din lumea noastră nu ştia ce-i teama. Pesemne că nu numai Ei vă dădeau vise ci, în sens invers luminii, oamenii le trimiteau ca un bumerang toate abisurile şi hăţişurile sufletelor aşternute în tern. Felinarele dădeau lumină şi absorbeau întunericul din voi transformându-se încetul cu încetul în săbii pe care Maeştrii s-au învăţat să le mânuiască împotriva făpturilor de spaimă.
Dar săbiile tăiau nu numai umbre, ci şi aripi de culori; căutând să stârpească bestiile care amuşinau visele abia încropite, misterul s-a adâncit ca o peşteră. Unii s-au pierdut pe coridoare, alţii au început să se simtă cuprinşi de o oboseală neştiută până atunci. Adormeau ţinând în mâini felinarele, cădeau ei înşişi pradă făpturilor şi poveştilor, sau pur şi simplu călătoreau, purtând lumina în palme, înlăuntrul vostru şi pierdeau urma înapoi. Visele au devenit câmp de bătaie, iar numărul celor care ieşeau învingători fără a se pierde în urmărirea luminii a fost tot mai mic.
Nimeni nu s-a întrebat de unde venea lumina care se aduna în felinare, tremurând şi călăuzind amintirile bune la suprafaţă. Pentru că nimeni nu se întreabă despre fericire. Până când a început să pâlpâie tot mai slab, până când albastrul ei a început să se confunde cu noaptea. Se vorbea în şoaptă că ne vom scufunda cu toţii într-un adânc nesfârşit fără vise, că se vor isca furtuni şi din acestea vor găsi drum spre somnul oamenilor încă şi mai de neînchipuit monstruoase făpturi.