Drumul urcă lin spre intersecţia din centrul satului. Trec pe lângă duzii care mi-au umbrit copilăria – umbrit, nu la propriu – aceeaşi duzi pitici pe care-i asaltam în orele de agricultură, să culegem frunze pentru veşnic nesătuii viermi de mătase pe care-i creşteam în şcoală. Copil fiind, îmi plăcea să mă urc în copaci. Mai cu seamă în corcoduşul bătrân de la bunici, în care mă căţăram cu o carte, citind ore-n şir. Dar duzii ăştia sunt nişte pomi anume inventaţi să-ţi strice tot elanul. Destul de înalţi cât să nu-i poţi culege de jos, suficient de pitici şi cu ramurile încâlcite, să nu-ţi poţi afla o poziţie comodă pentru adunat frunze. Uneori, noaptea, eram fericită, visând că i-a tăiat cineva pe toţi. Dar visul se spulbera a doua zi, imediat ce-mi luam drumul spre şcoală şi îi vedeam parcă mai înfrunziţi ca oricând, în ciuda mea. Acum trec pe lângă ei fără griji şi le adresez sudalme. „Piperniciţilor, na! că nu-mi mai e frică de voi!” Vorbesc cu duzii. Nu-i nimic. Trebuie să vorbesc şi eu cu cineva.
Dincolo de ei, se află biserica. Aceeaşi biserică şi totuşi parcă alta. Mă gândesc că poate datorită faptului că-i proaspăt zugrăvită. Sau poate pentru că dimensiunile atribuite de ochii de copil căpătau proporţii ireale, cu atât mai mult cu cât ne era interzisă. În săptămâna mare, profesorii, în frunte cu directoarea şcolii, formau adevărate gărzi, care făceau cu schimbul la intrarea în biserică. Ne dădeau chiar şi discotecă, la Căminul Cultural. Sarcină de partid, deh! Ăştia chiar n-aveau noţiuni elementare de psihologie! Dacă ne-ar fi interzis discoteca, să fi văzut buluceală! Dar cum biserica era cea interzisă, ziua tăinuiam planuri minuţioase, demne de invidiat de marii strategi, despre cum să păcălim „gardienii”. Şi chiar reuşeam.
Mergeam la denie. Mai cu seamă într-a şaptea, când mă îndrăgostisem de G. dintr-a opta, viitor preot, care cânta în corul bisericii. Mi-era de ajuns să-l aud cântând; oricum n-aş fi reuşit să-l văd în îmbulzeala de-acolo. De văzut, ne vedeam rar, căci învăţam la şcoli diferite. Ne întâlneam pe stradă întâmplător şi nu ne mai săturam de vorbă. Nu ştiu ce aiureli puteam să vorbim. În mare parte, ascultam planurile lui de a deveni preot, îşi simţea vocaţia şi-i străluceau minunat ochii când vorbea despre ea. Iar eu îi sorbeam fiecare silabă.
Ce frumoasă-i dragostea curată, nemărturisită şi fără alt gând!
Mi l-am scos de la suflet un an mai târziu, când – el fiind la seminar – colega mea de bancă mi-a arătat o scrisoare pe care i-o trimisese ei. Nu mai ştiu ce-i scria. Copilării. Dar m-am simţit trădată.
A revenit nişte ani mai târziu, deja student la Teologie. Venise special să mă caute, dar n-am putut să trec peste. Peste ce? Peste prostia din capul meu.
Mult mai târziu, după ce-aşezase la casa lui, cu parohie cu tot, am aflat că-şi botezase ambele fete cu numele meu. O fi fost simplă coincidenţă sau doar lipsă de inspiraţie. Totuşi nu mă pot abţine să zâmbesc, întrebându-mă ce s-ar fi făcut, dacă-i turna coana preoteasă vreo duzină de Loredane.

La ce lucruri nebuneşti te-ndeamnă dragostea!
Mi-am amintit episodul cu Mircea. Când m-am îndrăgostit de Mircea, eram într-a opta. Îl cunoscusem la Călăraşi, unde mergeam destul de des în vizită la verişoara mea.
Mă învârteam cam fără spor pe lângă el, dar nici nu-i dădeam să-nţeleagă mare lucru. Şi-n timp ce eu îmi perfecţionam mişcarea de revoluţie în jurul axei sale, el şi-o desăvârşea pe a lui în jurul vară-mii, o brunetă ochioasă şi cu acel „vino-n coa’”, pe care nu zic că nu l-aş fi avut şi eu, dar îl ţineam bine ascuns, nu cumva să mi-l fure vreunul. Fată păstrătoare, aşa m-am pomenit!
Cum Dumnezeu ţine şi cu-ngrămădiţii (că doar tot copiii lui sunt), nu ştiu cum s-a făcut într-o duminică de vară că mă pomenesc la plajă singură cu Mircea. Eram topită, ce mai! Şi bătută-n cap de soare, că erau vreo patruzeci de grade la umbră. Ca să vezi ce bătută-n cap eram, când Mircea mi-a propus să traversăm pe malul celălalt al Borcei, am uitat cu desăvârşire cât mi-era de frică de apă şi că paralizam toată numai la gândul că aş putea să nu mai simt nisipul sub picioare. Unde mai pui că Dunărea nu e dintre cele mai cuminţi ape. Zis şi făcut. M-am urcat pe o saltea semi-desumflată, de care târa el înotând pe lângă ea, zguduită în răstimpuri de valurile făcute de şalupele care treceau. Nimic spectaculos. Paradoxul l-am descoperit abia mai târziu, când am realizat că aceea fusese singura dată din viaţă când nu mă temusem de apă. Cred că, dacă mi-ar fi cerut să merg ca Moise pe mare, nu m-aş fi dat înapoi. Şi tare-mi e că mi-ar fi şi reuşit.
Am ajuns bine pe malul celălalt. Dar el o fi-nţeles ceva? N-am aflat.
În urma idilei mele cu Mircea, m-am ales cu o pereche de sandale lipsă (nu mai ştiu dacă le lăsasem pe plajă sau le-am pierdut în cursul navigării) şi cu o axiomă preţioasă: „Când vrei să afli cât eşti de îndrăgostit de cineva şi dacă ţi-ai pune fără rezerve viaţa în mâinile lui, întreabă-te cum ai trece Dunărea alături de el – pe o saltea desumflată, într-o barcă cu vâsle sau pe un port-avion.”

Eu? Am aşteptat şi încă mai aştept bărbatul care să mă determine să trec alături de el Dunărea înot. Până acum mi-a reuşit să fac doar piscina, şi aia ţinând aproape de bară.
C’est la vie! Aşa-i la vie...şi-n viaţă la fel.
Când am avut Dunăre, nu l-am găsit. Când l-am găsit, nu m-a găsit el pe mine. Între timp, secase Dunărea.