ninge de dimineaţă, aproape viscoleşte. e iarnă ca pe vremuri, când se schimba de ghete pe banca din curtea şcolii şi papucii se făceau albi până în clase. se spune că era frig şi fetele purtau pantaloni pe sub uniformele bleumarin, iar băieţii pulovere cu gât pe sub cămăşile albastre. era iarna aceea ca acum sau poate că sunt mai multe ierni suprapuse, aceeaşi şcoală, aceiaşi papuci de schimb, aceiaşi profesori [...]

i s-a schimbat pielea, degetele i s-au adunat spre interiorul palmelor, de parcă ar ţine mai strâns în mâini firele ariadnei. ninge ca în poveştile pe care mama nu i le-a citit niciodată, citea mereu aceeaşi şi aceeaşi poveste, despre căluţul care zbura peste mări şi ţări, dar ea nu a ştiut că aşa transforma visele în banale aripi albe. a contempla visul înseamnă a intra în posesia cheilor?

nu am mai scris demult o scrisoare simplă, începută cu dragul meu şi inevitabila virgulă, inevitabilul spaţiu între cuvântul dintâi şi numele tatălui, între cuvintele cheie şi toate numele. o scrisoare simplă, pe care să o îndoi atent şi să o închid într-un plic lipit cu pelicanol şi timbru cu zimţi rupţi din graba unui funcţionar atins de rutina cotidianului. dar ce adresa mai ai tu, prietene, şi ce îţi va spune poştaşul, domnule, aveţi o scrisoare din românia sau poate o va arunca în cutia poştală, printre reclamele la coca cola şi cronica ultimului film nominalizat la oscarul nefericirii...