Cãlugãrul Sofronie bate toaca, la Mãnãstire. Începe rar, abia auzit, ca o prevestire. Ritmul şi intensitatea cresc pe nesimţite (printre sunete se cerne amurgul). Rar, blând întâi. Apoi, crescendo. Ca sã devinã , încet, încet, sãlbaticã, insuportabilã aceastã creştere. Ca o pedeapsã. Ca o pedeapsã inexorabilã….Mângâiere apoi când ritmul şi intensitatea descresc iar nuanţat. Nuanţându-se cu pauzele şi intensitatea Liniştii. Nuanţe de Linişte…Nuanţe de Luminã Neagrã. Nuanţe ale unui incendiu în care Negrul izbucneşte şi se stinge. Se stinge şi izbucneşte. Se potenţeazã Spaţiul şi Timpul. Spaţiu şi Timp se actualizeazã. Încremeneşte Timpul şi aleargã Spaţiul. Încremeneşte Spaţiul şi aleargã Timpul. Încremeneşte, o clipã, Albul şi aleargã, atunci, Negrul. Încremeneşte, o clipã, Negrul şi aleargã, atunci, Albul. Şi "între"….Continuitatea. Continuitatea spartã în alte nuanţe de Alb şi Negru, de Spaţiu-Timp…De "ceva" şi "altceva"….Şi, mai adânc, altã Continuitate în care pãtrunzi şi….

Intru, din pridvor, în casa în care stã Ioana. Casã de ţarã. Cu douã camere. Prima, cum pãtrunzi din pridvor, cu masã joasã, rotundã, ţãrãneascã. Cu picioare trei - oblice. Rotunde. Groase sus, încastrate, fãrã cuie, cu cepuri, în masã. Subţiindu-se spre podea, zvelte. Abia pot încãpea trei - patru oameni în jurul acestei mese. Înconjuratã de patru scaune care o reproduc. În miniaturã. Mai departe, în stânga, încã douã. În total - şase. Cu masa - şapte (cifrã magicã? are vre-o semnificaţie?). Afumate - şi masa şi scaunele. Prin porii lemnului de esenţã tare a pãtruns fumul, în timp. Fumul din vatra peste care se lãţeşte şi apoi se îngusteazã spre tavan, hornul. Vatra, de piatrã, pe care se coace pâinea de ţest. Ţestul este rezemat, încã aromind, de perete, în stânga. În dreapta - cuptorul. Cuptorul, în prelungirea sobei de cãrãmidã, cu plitã de tuci. Dupã cuptor, bãnuit, întunericul Negru. Cu diverse nuanţe de Negru…

Din prima camerã, uşa spre "camera din faţã". Ioana a lãsat-o deschisã. Îmi face semn sã intru. A aprins lampa cu gaz. Îi ridicã fitilul şi, odatã cu el cresc şi sunetele, din ce în ce mai înverşunate şi mai rapizi ale toacei - explozie de luminã. Albã. Explozie! "Camera din faţã" s-a umplut de incendiul de Alb. Micşoreazã puţin flacãra lãmpii. Lumina devine suportabilã. Normalã, blândã…Proiecteazã umbrele difuz. Misterul capãtã alte nuanţe…

Stã, Ioana, pe scaun, lângã fereastrã. Sub fereastrã - masa pãtratã, de brad. Acoperitã cu un şervet lucrat cu arnici. Lampa - pe masã. În stânga - patul. Patul acoperit cu cergã, plin de perne cu feţe lucrate într-o geometrie atât de perfectã! Arnici negru şi roşu. Cerga - miţoasã, Albã, învârstatã cu Negru. Deasupra patului, o fotografie: Mama şi Tata. Tata s-a prãpãdit, stau cu Mama. Vorba Ioanei - calmã, leneşe, rarã. Numai obrajii, de o roşeaţã bruscã, trãdeazã ceva. Şi, poate, respiraţia: aşteptarea, explodatã odatã cu explozia lãmpii, luminii, Albului şi care, încet, încet, revine la normal. La normal? Nimic nu mai este chiar "normal" de când am intrat în casã. In acest alt Spaţiu-Timp. Mama e plecatã în satul vecin. Eu n-am întrebat. Şi, pe peretele din stânga, altã fotografie, fãcutã şi înrãmatã la bâlci, ca şi prima. Ea - mama ţãrancã, tânãrã, venitã la "Oraş" - sã se pozeze împreunã cu "tata" - cãtanã în termen…

Mi se taie rãsuflarea: alãturi - TABLOUL. Executat de un maestru, înrãmat greu, maiestuos, medieval, culori prãfuite - vii sub praful depus în timp, care a intrat în ele dându-le însã o strãlucire patinatã, nefireascã. Portretul Ioanei! Vechi. În haine de epocã. Pictor flamand? Nu, mai curând…Culori închise. Pãrul strâns deasupra capului, într-o diademã. Numai diadema luceşte în contrast cu restul culorilor . Tonuri de negru-maroniu, roşu şi alb. Grele dacã nu le-ar deschide Albul izbucnind cu putere, din când în când ca apoi, din nou, sã se stingã. . De la catifeaua sângeriu închis, aproape negru, a rochiei cu falduri bogate şi corset, pânã la nuanţa - aproape caldã, dar palã a pielei care o simţi cum palpitã sub rochie. Şi apoi - INELUL…Fulger - explozie de Alb temperat de argintiul blând care se prelinge, moale însã pregnant, din diademã. INELUL - pe mâna cu degete lungi, prelungi care nu se mai terminã. Fragile, nervoase şi totuşi puternice în fragilitatea lor. Mâna dreaptã, pusã pe corsajul care palpitã uşor; pe arãtãtor - INELUL. Cu monturã din platinã. Douã ogive care tind sã se întâlneascã, bãtute în diamante. Strãlucitoare, fin şlefuite - lumina se rãsfrânge într-o adevãratã beţie de raze reflectate, potenţate de lumina aproape sã fie ucisã (de ea însãşi? de întuneric?), a lãmpii cu gaz…Portretul ei, sau un portret aidoma ei…

degetele-i moi, ucigaşe, de catifea
acopereau, ca o mãnuşã, linia vieţii din palma mea…

Ne-am uitat, ne uitãm, simultan, la tablou. Sau tabloul se uitã la noi, viu, de peste veacuri.

Strãbunica din partea mamei… şopteşte Ioana…De undeva din Germania…

(Va urma)