*

În camera din hotelul de pe malul Mãrii, e linişte. O dupã amiazã de Primãvarã caldã. Camera - de dimensiuni obişnuite. Fãrã nimic fantast (aşa cum îmi apare ea, uneori, între somn şi trezie).

Mã cufund în Orient… "…le bouddhisme nous enseigne que la conscience personelle n'est pas continue. Seul la rapidité et la complexité du déroulement de nos pensées, de nos émotions, nous donne l'impression de continuité. Cette impression est fausse. Elle résulte d'un manque de pénétration de notre esprit. Seule la nous délivrera du mirage du et nous révélera notre essence profonde, immortelle et insondable…" (D.T. Suzuki)…Şi abia dupã ce ai trecut de aceastã "discontinuitate", te regãseşti, te afli într-un nou continuu. Mai real. Mai palpabil. Ca o "Aurã". Aura unei peşteri locuitã de un Sfânt. Aura mereu prezentã deşi Sfântul nu mai este. Impersonalã, consecventã. Multiplicatã. Multiplicându-se din ea însãşi. Crescând din propriul ei trup. La infinit. Dinamicã şi staticã aceastã Aurã. Care creşte, tot creşte şi STÃ. Dincolo de orice. DINCOLO…

*
Magnetismul Lunii. Pe "Ivan Franco". Discoteca - la unul dintre etajele superioare, spre pupã. Dans. Dans impersonal, în tine însuţi, pânã la pierderea identitãţii. Pânã când cei de lângã tine, ceilalţi dispar. Se dizolvã în tine, te dizolvi în ei. Rãmâne ritmul, ritmurile ancestrale. Vibrare, coloratã. Virând în mii, zeci de mii de tonuri-sunete, nuanţe…Ca sã ajungã la AURA incolorã, de o strãlucire fantasticã, DINCOLO de orice imaginaţie, care cuprinde TOT şi TOTUL…Şi apoi, revenind la "normal", un normal anormal de normal. Un normal personal, al altei Aure. Pe covertã. Când am ieşit? Lângã mine, în dreapta, sticla consistentã a nopţii grele, plinã de mercurul Lunii. Luna taie aceiaşi cale ce se pierde, în perspectivã, în nemişcarea (abia mişcatã) a necuprinsului apei. Sticla consistentã a nopţii între mine şi Ivanka, întreagã, continuã aparent - Aura discontinuã şi DINCOLO de fiecare discontinuitate - din nou - altã vibraţie. Straturi succesive. Pãtrundere în Întreg…Şi Ivanka, Aura ei inconfundabilã. Eu însumi înscris în aceastã Aurã. Cum am fost şi voi fi. Cum SUNT. Fãrã scãpare. Dizolvat…În spaţiul care curge, curge despletit. Jur - împrejur. Incendiat…Ascultând o muzicã (la un balet de Maurice Bejart) insinuantã, ritmatã, ritmând mercurul argintiu ce vibreazã…

*
Scriu, transcriu, în camera de hotel. S-a lãsat noaptea. O noapte grea, fãrã lunã, fãrã nori. Cu cer senin. Densã de fapte trecute, viitoare. Toate prezente. Privindu-mã din "afarã". "Afara" cui? Totul e în mine. Eu sunt în întreg. Întregul acesta "Acum". ACUM, în anul una mie şapte sute, de graţie…

Îmi acord encefalica scalã
sã o prind pe inefabila Carlã
cu care m-am întâlnit la penultima staţie
în anul una mie şapte sute de graţie

Ceremonia se desfãşura la Maienţa
bãteau strãjile în scuturi cadenţa
când treceam printre gãrzile proiectate pe cer
formate din trei sute de fãclieri
spre uşa deschisã a catedralei
ducând spre altar virginitatea tremurândã a Carlei…

Din crucifixul de la intrare zâmbeau trist
şi complice trãsãturile dezamãgite ale lui Crist
cãruia îi rãpisem mireasa în amurg
-strãfulgera o presimţire prin burg -
ecoul reverbera marea Mesa Solemna
din orga melancolica pentru Bach Magdalena

Mireasa îşi desfãcuse albã batista
pe colţurile gurii arcuitã şi trista
muşcatã în coridoare pãgâne de mãnãstire
- o rãpisem ieri în amurg fãrã ştire -
degetele-i moi, ucigaşe, de catifea
acopereau ca o mãnuşã linia vieţii din palma mea…

Hãlãduia - auzit de noi - prin fagot
vãrul ei Gottfried Got
ce ne aştepta ascuns sub altar
- pãtrunsese acolo printre bãtãile timpului rar
al aşteptãrii dinainte de ceremonie…-
o iubea pe Carla din copilãrie
de când se jucau naivi ala-bala
aruncându-şi unul altuia portocala
- plinã de mesaje secrete mustind sub coajã
îi strãbãteau vagi fiori din a miezului vrajã…-

Gottfried ţopãia acum prin amvon
- predicau sinistru clopoţei de bufon
descoperind pervers-hâda fapta
a jumãtãţii fagotului plânsã din dreapta
(cu cea din stânga-şi acoperise liliachie
sunetele din gâtlejul secţionat -
carotida-i pulsa vie) -
îşi ascuţea acutele pe pietre jurate
sub razã magicã de lunã uitate
de când se legase pe capul familiei Got
sã mã ucidã cu sunetul ultim scos din fagot…

S-a rostogolit - descriind încet mielul pascal
pe dalele catedralei - cicloida lui Pascal…

În chip de vitraliu în catedrala Mienţei
vibreazã şi astãzi în mine ecoul cadenţei
bãtut cu INELUL de Carla când raze de Lunã
cardeoide învie dulcea nebunã
iar tristul bufon Gottfried Got
catedrala o umple hãbãuc din fagot.

Mereu "ceva" între mine şi EA. Carla, Ioana, Ivanka…Mereu "ceva" - un INEL…Cãutare fãrã regãsire. Fãrã regãsire? Pânã când, Doamne, pânã când? Şi rãspunsul îl ştiu. Îl ştiu cu toatã fiinţa. Este aici. AICI….