Originea unui lucru este esenţa acestuia.
Întrebarea asupra originii operei de artă începe cu meditaţia asupra celui care realizează creaţia.
Astfel se pune întrebarea: ce îi conferă artistului calitatea de a fi artist?
Arta poate fi înţeleasă doar pornind de la operă.
Arta nu este o sumă de caracteristici care pot fi incluse unei categorii şi atât.
Se vorbeşte de caracterul de lucru al lucrului. Lucrul este o fiinţare.
Heidegger vorbeşte despre caracterul de lucru al unei opere de artă afirmând că poate este mai plauzibil să spunem că tabloul se află în culoare, că sculptura în lemn se află în lemn.
Opera de artă are caracterul unei dezvăluiri, a unei produceri, ea ne arată ceva, este o manifestare.
Totodată opera întruneşte şi această punere laolaltă în context a simbolului.
Manifestarea sau alegoria împreună cu simbolul relevă la rândul lor încă o caracteristică a operei, acest ceva pune laolaltă caracterul de lucru.
Putem pune întrebarea dacă opera de artă este un lucru sau dacă ea este altceva decât un lucru.

Lucrul şi opera

Putem numi lucru o fântână, o cană, dar putem numi lucru şi o frunză.
Numim lucru şi acel ceva pe care nu îl putem vedea.
Astfel, deosebim între lucrurile văzute şi nevăzute.
Pentru Kant, lucrul nevăzut este lucrul în sine.
Prin lucru în sine se înţelege lumea în ansamblul său sau divinitatea.
Tot ceea ce fiinţează este un lucru.
Heidegger mai vorbeşte de lucrurile ultime sau despre suprema judecată.
El realizează o analiză a lucrului pornind de la etimologia grecească a cuvântului.
Astfel, lucrul deţine un nucleu care este temei şi există constant.
Reitatea lucrului este substanţa dominată de accidente sau subiectul.
Spunem că o propoziţie, un enunţ este alcătuit dintr-un subiect şi predicat adică caracteristicile lucrului.
Ne întrebăm dacă structura enunţului corespunde întrucâtva structurii lucrului.
Se poate realiza o transpunere a strcturii enunţului asupra structurii lucrului fără ca acesta să se dezvăluie.
Structura enunţului nu se poate reflecta în cea a lucrului, ea nu este o normă.
Lucrul poate da o limitare prin fiinţare.
Lucrul este iarăşi bine evidenţaiat prin numire.
Numirea izolează lucrul în fiinţa lui. Numele dă limita lucrului.
Numele este o abreviere a lucrului, o gestionare a lui.
Omul însă nu este un lucru.
Heidegger vorbeşte şi despre nucleul lucrului, acel ceva în jurul căruia se înşiruie caracteristicile unui lucru.
Numele deţine un sens şi o semnificaţie. Descripţia unui lucru este valabilă dacă şi numai dacă există un ceva căruia să i se atribuie.
Platon în "Cratylos" expune trei teorii asupra relaţiei dintre nume şi lucruri.
Astfel, avem trei aserţiuni conform cărora între nume şi lucrul numit există o relaţie de convenţie stabilită de comunitate.
Convenţia este o punere laolaltă a unor convingeri.
Hermogenes afirmă că niciun nume nu este apriori oamenilor, ci doar este o convenţie rezultată din obişnuinţă.
Cea de-a doua aserţiune aparţine lui Cratylos care susţine că între nume şi lucru există o vădită corespondenţă.
Socrate spune că relaţia dintre nume şi lucru nu constă într-o simplă obişnuinţă, ci ea este suma unor caracteristici care formează reprezentarea.
Numele este o reprezentare prin imagine a lucrului.
Mergând mai departe şi extinzând zona de analiză, pentru Sartre, imaginea este o reprezentare a numelui.
Se face afirmaţia conform căreia omul transpune structura unei propoziţii asupra unui lucru fără ca lucrul să îşi arate esenţa.
Însă lucrul nu îl putem percepe doar pe calea senzaţiilor.
Materialitatea este aceea care le conferă lucrurilor caracterul statornic şi „nuclear", dar şi aceea care provoacă felul lor de a năvăli asupra simţurilor: cromaticul, sonorul, duritatea, masivitatea.
Numirea, omona, ea deschide înţelegerea substanţei, ea este un fel de reprezentare, o manifestare exterioară a lucrului.
Prin intermediul numelui, putem vorbi de lucru viu, lucru simplu sau propriu-zis.
Prin lucru simplu înţelegem capacitatea unui lucru de a sluji şi caracterul său de confecţie.
Datorită esenţei lucrului putem deosebi între materie şi formă.
Forma este cea care ordonează materia, ea dă calitatea acesteia.
Lucrul deţine în sine o reprezentare, o imagine. Imaginea este o fuziune între limbaj şi formă.
Lucrul dezvăluie imaginea de ansamblu, cea scenică, ea deţine în sine fenomenul.
Lucrul este pus în valoare de un semn, de un simbol.
El realizează o unire între sine şi sinea lucrului.
Imaginea este cea care provoacă o manifestare exterioară a operei cât şi includerea operei într-o categorie, o colecţie anume.
Odată cu plasarea operelor într-o colecţie, ele sunt scoase din lumea lor.
Lucrul are caracterul de ustensil în procesul de folosire.
Tot aici putem sesiza capacitatea lucrului de a inspira încredere.
Capacitatea de a sluji este doar o consecinţă a capacităţii de a inspira încredere.
Odată cu sesizarea caracterului de încredere, apare şi calitatea lucrului de a se uza cât şi cea de consumare.
Banalitatea este aici doar acea capacitate de a sluji.
Lucrul este cel care realizează acea punere-de-sine-în operă.
Opera este lucrul simplu care iese din sine.
Lucrul este cel care dă caracterul de lucru a tot ce ne înconjoară.
Aici simbolul are un rol important el dând o notă dinstinctivă creaţiei.
Lucrul este un motor al creaţiei.
Opera de artă nu este supusă devenirii, ea fiinţează.
Heidegger vorbeşte mult de caracterul de fiinţă al operei de artă, precum şi de caracterul lucrului sau cel al ustensilului.
Adevărul este pus în operă.
În adevărata operă, artistul lasă loc operei, el devenind o includere.
Operele, printr-o includere într-o colecţie nu mai ajung să ni se înfăţişeze decât ca nişte obiecte supuse conservării, tradiţiei.
O operă înseamnă a ex-pune o lume, a deschide o lume , ea propune.
Această propunere poate să deschidă fiinţa lucrului sau să o închidă.
„ Pămîntul este ieşirea în afară (das Her-vorkommen) neconstrînsă la nimic a acelui ceva care se închide constant şi care în felul acesta adăposteşte. Lume şi pămînt sînt în esenţa lor deosebite şi totuşi nicicînd separate. Lumea se întemeiază pe pămînt, iar pămîntul străbate în lume .”
Despre adevărul operei, Heidegger afirmă:” Esenţa adevărată a unui fapt se determină pornind de la fiinţa sa adevărată, din adevărul fiecărei fiinţări în parte. „
Adevărul este esenţa.
Heidegger afirmă: „Orice operă este caracterizată prin faptul de a fi creată, dar acest lucru nu poate fi pus în lumină decît pornind de la o clarificare mai originară a esenţei adevărului.
Ce este adevărul, de vreme ce el poate, şi chiar trebuie, să survină ca artă? În ce măsură există de fapt arta?”

Bibliografie:

Martin Heidegger- Drumuri care nu duc nicăieri,
Gabriel Liiceanu- Despre limită,
Luminiţa Ţăran- Ontologia imaginii,
Michael Devitt- Filosofia limbajului.