"Contemplate mirate la dottrina
chi s'asconde sotto il velami
degli versi strani"

Dante - "Divina Comedie"

"Only the present, the now, and the here are real. Everything past is unreal, everithing future is unreal, everything imagined, absent, mental, notional, general, every Universal, whether a concrete Universal or an abstract one, is unreal….Ultimately real is only the present momement of Dependent Origination Law" - 'A short treatis of Logic (Nyäya-bindu) ' by Dharmakïrti with its commentary ('Nyäya-bindu-ţïkä') by Dhrmamottara.

*
Aceiaşi aşteptare. Ca înaintea unui eveniment deosebit care trebuie sa se întâmple. Şti care se va întâmpla, dar nu ştii când şi unde, în ce fel.

*
Camera de hotel: curată, confortabilă. Plină de fapte petrecute, prezente, viitoare. Toate PREZENTE.
Aceiaşi aşteptare. Ca înaintea unei mari bucurii sau…Ţigara, cafeaua. Timpul: la dispoziţia ta, sau tu la dispoziţia lui. Te trăieşte el, îl trãieşti tu? O anumitã "plaje-marje" existã. O anumitã "plaje-marje" de timp şi spaţiu în care te mişti. În care "liberul arbitru" se poate deplasa cu nonşalanţã. O nonşalanţã controlatã. O nonşalanţã pe care nu o ştii "controlatã". Pentru cã altfel…sau atunci ai putea sã…
Aceiaşi aşteptare a unor fapte petrecute, care se petrec, care se vor petrece şi care, toate, devin aceastã aşteptare. Într-un prezent continuu…

A trãi clipa. A trãi clipa ACUM. Un ACUM în care trecut, prezent, viitor se amestecã. Numai spaţiul curge, curge despletit…

*
Vaporul. Vaporul imens. Cu nouã etaje. De croazierã. Înconjurat de o ceaţã fumegoasã prin care soarele pãtrunde anemic.
Grupuri de turişti sosiţi dupã o cãlãtorie obositoare cu avionul. Acea obosealã dezorientatã, dezorientantã. Oboseala drumului. Oboseala schimbãrii. Oboseala plãcutã a unui început de vacanţã "în croazierã". Pe mare.

Au rãmas în urmã, dar prezente, mereu prezente, zilele, spaţiul pregãtirilor. Alergãturile între diverse cumpãrãturi. Fãcutul, desfãcutul bagajelor (mereu uit câte ceva). Controlul lor. Tipicar! Tocmai evanescenţa de care sufãr mã face sã fiu tipicar. Pânã la obosealã. Nu pentru alţii. Pentru mine. Liste fãcute, bifate, reluate. Cu adãugiri şi ştersãturi, inversãri de prioritãţi. Inversãri a cãror prioritate nu o mai ştiu. Pentru cã se schimbã INSTANTANEU…

Deci vaporul şi noi, grupul, în faţa sa. Şi aceastã ceaţã în port. Ceaţã care te pãtrunde, te dizolvã, te aglutineazã. Ni se spune cã e un fapt rar (adicã ceaţa) în acest port. Nu am timp sã-mi observ prea bine colegii. Nici nu mã intereseazã de fapt. "Între". Starea marginalã, relaxantã între realitate şi o altã "realitate". La fel de realã ca şi prima. Acea realitate ce mã cuprinde încet, încet când plec mai mult de acasã. Când plec în alt spaţiu. Sau când alt spaţiu vine spre mine într-un timp din ce în ce mai încetinit pânã la suspendarea sa. Acea stare tranzitorie care mã face sã "plutesc", deocamdatã, între cele douã realitãţi, sã mã las furat de acest "între".

*
Tânãr absolvent. De facultate. Hurducat pe drumul neasfaltat. Dus de un autobuz antedeluvian. Undeva într-un colţ pierdut de ţarã. Pe un şantier petrolifer. (Întotdeauna mã atrag adâncimile. Şi, mai ales, fluidele. Fluidele negre, cu luminiscenţã puternica, specificã, tãmãduitore - ultimul pas înaintea celei incolore, cutremurãtor de dureros extatică. Fluide abia bãnuite la suprafaţã dar care, când le provoci, ţâşnesc cu forţã incomensurabilã). Cu o valizã în care, în afara lucrurilor strict necesare, port cu mine un radio şi el antedeluvian, cu carcasa de lemn, ca şi autobuzul ce mã hurducã, purtându-mã. Printre dealuri, pe drumul de ţarã. Prãfuit. Ca pe un condamnat. "Ca pe un condamnat?". Nu ştiu de ce. Dar asta este senzaţia. Presentiment!? Strâns între ţãrani cu opinci şi sumane care "vin de la Târg". Întreb: mai e mult de mers? Sã fi matale sãnãtos…Limbã latã, dulce şi leneşă. Ar mai vrea sã spunã ceva. Sã intre în vorbã. Se abţine cu un bun simţ firesc pe care îl bãnui. Cu grija de a nu descoase. Dacã vrei, îi spui; dacã nu, nu. El nu întreabã. Te cerceteazã însã. Curios. Apoi, dupã un timp, începe sã moţãie. Toropit de praf şi cãldurã. În hurducãturile autobuzului.

*
"Ivan Franko" - vasul pe care ne îmbarcãm. Vechi, în comparaţie cu altele - tot de croazierã - acostate în port. Vechi, dar confortabil. Mai confortabil decât cele noi.
Pãtrundem, în şir indian, pe scara care leagã cheiul de vas. Pe scara care se clatinã şi îţi produce o ameţealã. Plãcutã? Neplãcutã?

La primul etaj al vasului, ghida ne aşteptã. În hol. Privire rapidã, panoramicã: mocheta groasã, odihnitoare, culoare kaki. Uşi în stânga şi în faţã. Tot în stânga, pe perete, o hartã, în relief, a ţãrmului mãrii. În dreapta - ghişeul dispecerilor. De fapt, cu aspect de bar. Elegant, placat cu lemn, cu o dungã de nichel. Luminat puternic. Funcţionara blondã, în uniformã, tânãrã - discutã cu ghida noastrã într-o limbã necunoscutã. Ni se înmâneazã legitimaţii de acces pe vas.

*
În semiobscuritatea holului din hotelul în care aştern aceste rânduri - o siluetã zveltã. Pãr pieptãnat gen "Emanuelle Riva". Rochie în dungi: bej cu gris. Se aproprie lifturile. Sunt douã. Amândouã vin la parter. Aştept în faţa unuia dintre ele. Ea, în faţa celuilalt. Al meu vine primul. O scurtã ezitare, apoi urcãm împreunã. O vãd acum bine. În lumina necruţãtoare de neon: pudrã groasã peste tenul fanat. O epavã care reintrã, dupã lungi cãlãtorii, în port.

*
Pe Ivanka o întâlnesc la fel de neaşteptat. În faţa liftului, în holul de la primul etaj al vaporului. Şi ne privim, fãrã nici un fel de reţinere, fãrã o vorbã, ca într-o vrajã. Adâncindu-mã în ochii ei. Verzi. Putrezi de un venin binefãcãtor care urcã dulce şi proaspãt din strãfundurile slave. Pãtrundem în lift, privindu-ne în continuare, uitând sã apãsãm vre-un buton. Simultan, mâinile ni se întâlnesc - ca o mângâiere - pe tabloul de comandã. Are degete nesfârşit de lungi şi de fine. Mâna îngustã, nervoasã., dar cu moliciuni nebãnuite. Îşi retrage încet degetele, ca o adiere - nu a mâinii ei - a aerului ce vibreazã de câmpul ce-i înconjoarã mâna. Vibrând, simt cum palpitã acest câmp. Privindu-ne, în continuare, intens cu o durere şi deznãdejde "fizicã". Şi, dintr-odatã - INELUL… pe arãtãtorul ei. Regãsire, pierdere…regãsire…Ca un strigãt mut - dincolo de tot ce se poate închipui. Suspendat. Suspendarea suspendãrii…De o intensitate fantasticã…INELUL…Apãs butonul de oprire. Liftul încremeneşte în dreptul unui etaj - nu ştiu al câtelea. Existã, deci, o "ieşire". Şi ştiu cã pot, este posibil, sã "fug". Uşa se deschide larg. Ies încet, firesc, nu ca un hoţ. Ies, pur şi simplu, ca atunci când am ajuns la destinaţia prevãzutã, neanticipatã.

*
Autobuzul, hodorogind din toate încheieturile, s-a oprit. Gãsesc rapid "Secţia". Secţia de foraj. Intru în baraca nenorocitã, într-un coridor. Pe prima uşã din dreapta, pe o placã de tabla, vopsitã în alb, scrie, cu litere negre "Şef de Secţie". Se uitã la mine, absent, "Inclupatul" Bârligiu - şeful de secţie, maistru rãmas de la Societãţile Româno-Americane, dinainte de Rãzboi. Cu "Inclupatul" e o poveste. Cu Bârligiu "P… bleagã", pe scurt "Bârligiu Bleaga", alta. Dumneata eşti şeful secţiei? Aprobã din cap. Mã prezint ca la Armatã. Numele, prenumele - uit sã adaug iniţiala tatãlui. Am fost repartizat aici, de Ştefãnoiu (inginerul şef). Se uitã la mine îngustându-şi privirea. Ce, bã, ai venit sã-mi iei locu'? Aţi ieşit ingineri, cu caşul la gurã, habar n-aveţi de meserie şi vã treziţi în fruntea bucatelor, peste noapte şi noi…Hai sictir! Îi trântesc. Cade din lunã. Se roşeşte - coleric şi, probabil, alcoolic - pânã sub pãrul încãrunţit. Solid, aproape de şaizeci de ani, vânjos, simt cum i se încordeazã muşchii şi repet, detaşat, în batjocorã. Hai sictir…Dã sã se scoale, masiv. Îl şi vãd ocolind biroul jerpelit, scrijelat, jumãtate acoperit cu sticlã, spartã cealaltã jumãtate. Vreau sã-l ajut şi rostesc, a treia oarã, moale (îmi este lene, chiar îmi este lene), nu provocator (sunt prea obosit), Hai sictir…Este norocul meu. Tonul: obosit, indiferent. Tonul deci - declanşeazã o reacţie neaşteptatã. Se destinde. Se lãfãie mai bine în scaun. Şi începe sã zâmbeascã, apoi sã râdã. Mut, mânzeşte. Ce mã înjuri, bã? Eu te-am înjurat? Şi stai dracului jos! Şi aşa, zii? Te-au repartizat şi tu ai venit! Pãi, dac-ai venit, stai dracului jos odatã!…Mã aşez pe un scaun în faţa lui. Îmi împinge sub nas nişte terfeloage în care scria când am intrat. Ia şi uitã-te. Sunt Rapoarte de Foraj. Pe urmã sã vii să-mi spui ce-ai înţeles. Cu Ştefãnoiu o sã stau eu de vorbã. Sã-mi spunã ce sã fac cu tine. Se ridicã şi pleacã…

*
În camera de hotel în care scriu. Pe malul Mãrii. Adorm târziu în noaptea de sticlã lichidã cum numai unele nopţi întârziate din varã în toamnã pot exista şi în care luna îşi face de cap. Adorm târziu şi mã aflu în acea stare "între". Între vis şi realitate. Care Realitate? Între o Realitate şi Alta. La fel de realã ca şi Prima. În starea de "între" în care lucrurile capãtã o pregnanţã deosebitã a altui Real, la fel de real ca şi celelalte douã. Mã trezesc în lumina magneticã, de mercur, a lunii ce taie o cale precis delimitatã în apa calmã, vag vãluritã …

*
Şi vaporaşul…de fapt o biatã plutã, un fel de bac cu motor, ce traverseazã alene Lacul de acumulare. Din spre "Coada Lacului" spre baraj. Sumane, ţãrani, îngrãmãdiţi, dorm in mijlocul bacului…Şi Ioana, Ioana - la margine. Se clatinã. Se clatinã ca o boare de vânt…Si distanţa, distanţa …. Distanţa, atât de mare şi, totuşi, atât de micã între mine şi ea…un strigãt mut, inuman, vibreazã, asurzindu-mã, îmi cuprinde tot corpul în încercarea de a mã desprinde din pasul îngheţat, derulat într-o vitezã fantasticã, vitezã derulatã cu încetinitorul pânã când STÃ şi pânã când, la o lungime de un braţ, cu o ultimã volutã, Ioana se stinge in apa ce clipoceşte blând, nespus de blând, ca o durere imensã ce se închide peste o agonie, agonia-bucuria durerii întinsã, stinsã peste sfârşitul durerii imense…

*

Calea - drum fãrã sfârşit - vãzut în perspectivã în apa Mãrii început din fereastra camerei de hotel şi care se pierde undeva, în orizont…Este totul atât de ireal cum numai o realitate foarte puternicã poate fi…Şi - deodatã - o vãd: este Ea, Ioana, moarta tânãrã, frumoasã, cu pãrul despletit, ud, plin de alge, care îmi bate, acum, în fereastrã sã îi deschid…

*
Pe Ioana, învãţãtoarea din sat, o cunosc la o "reuniune tovãrãşeascã". În baraca nenorocitã unde, în afara biroului Şefului de Secţie mai este şi sala de "şedinţe". Salã de şedinţe, club, depozit de materiale (câte odatã) şi ce dracu' o mai fi. Cântã un "mag", prime tipuri. Cât o combinã. Role - douã platane imense de aluminiu (500 de metri de bandã) Vitezã 19. Redare - dumnezeiascã (mag profesionist cum apare, azi, modern, în studiouri de înregistrãri).

Dacã aş spune cã presimt, este posibil. Nu mai ştiu. Sala e plinã de fum de ţigarã şi de miros acru de bere trezitã. Şi, deodatã, explozia de luminã! Neagrã? Luminã Neagrã care incendiazã întunericul? Spaţiul care fuge pe lângã mine - rãmas încremenit în TIMP. Vine spre mine Ioana, odatã cu spaţiul. Fãrã gesturi care sã exprime ceva. Din totdeauna vine spre mine. Este suficientã bãnuiala atingerii. Apoi atingerea ca sã ŞTIU! Sã ştiu şi sã vãd, stereoscopic, drumurile întortocheate, absurde ce ne "merg". Trecând de multe ori alãturi, unul pe lângã altul, aceste drumuri. Bãnuindu-se, cãutându-se…Din totdeauna…

*
"Any path is only a path, and there is no affront, to oneself or to others, in dropping it if that is what your heart tells you…Look at every path closely and deliberately. Try it as many times as you think necessary. Then ask yourself, and yourself alone, one question…Does this path have a heart? If it does, the path is good; if it doesn't it is of no use" (Carlos Castaneda)

(Va urma)