Merg. Dacă m-aş opri, s-ar despica pământul. Trebuie să merg cât mai mult, până cad, s-adorm din picioare.
Observ. Trebuie să observ, să aud, să văd în jurul meu, să mă agăţ de lumea exterioară, altfel m-aş prăbuşi în mine pentru totdeauna.
Privesc atent, să mă încredinţez că lumea nu s-a schimbat. Îmi repet în gând: „Nu s-a schimbat nimic”; ce dacă totul urlă în mine că da?
Un câine mătură strada, apoi mi se-alătură vreo doi paşi. Îmi vine să-l întreb ca Moromete: „Unde mergem noi, măi Niculae?”. Nu ştie. Îşi pierde interesul şi rămâne lângă un coş de gunoi. Astăzi nici câinii nu mă iubesc.
Un copil îmi zâmbeşte din cărucior. Mă întreb de ce-mi zâmbesc toţi copiii. E drăguţ, dar nu-i al meu. Nu te uita la mine, copile, azi sunt urâtă! Scot limba la el şi începe să urle.
Dintr-o maşină staţionată, surprind cu coada ochiului un bărbat care se holbează la mine. Ce-o fi văzut? A! Am lacrimi. Aşa e – nu vezi toată ziua oameni care-şi varsă lacrimile pe stradă. Şi eu care credeam că sunt sexi! Mai bine-mi pun ochelarii. Ce dacă-i umbră?
O ţigancă mărşăluieşte cu ţigara-n mână. Se duce glonţ la o florăreasă din altă rasă şi-o înjură: „Făi femeie, eşti nebună? Ţi-am zis să-ţi iei florile şi să te cari tocma-n capu’ ălălalt de stradă! Repede, că altfel ţi le-arunc!” Femeia dă să negocieze, cu teamă, n-are succes. Umilită, îşi strânge florile şi pleacă. Mă revolt. Apoi mă mir că mai am vlagă să mă înduioşez de umilinţa altora. Îmi dă prin gând să mă-ntorc să-i cumpăr toate florile. N-o fac. Marile decizii le luăm doar în gând.
La o terasă, un bărbat şi o femeie se privesc în ochi. N-au nevoie de cuvinte, se ţin de mână. Sunt frumoşi şi pare că se iubesc. Întorc capul. Azi nu suport fericirea nimănui.
Un bătrân mă opreşte să mă-ntrebe cât e ceasul. Îmi vărs năduful pe el şi-i spun că mi se rupe. Îşi face cruce şi mă-njură de străbuni. Las’ că nici ţie nu ţi se rupe de mine! Şi-apoi, la ce-ţi foloseşte să ştii cât e ceasul, când mergi fără ţintă şi nu ştii încotro te-ndrepţi?

Eu am ajuns. Nu trebuia s-ajung. Nu vreau între pereţi! Mai fac două ture în jurul hotelului. Mă uit la frunze. Cu câtă resemnare obişnuiesc să cadă şi se lasă călcate-n picioare!
Un ţigan burtos mă priveşte lasciv şi-mi face cu ochiul. Mi se ridică stomacul în gât. Ăsta-i peşte. Mai bine mă făceam vampă.

Mă decid să intru. Dau bună ziua. Sau seara. Ce mai contează? Recepţionerul şi camerista joacă ceva cu zaruri. Cum mi-or fi zicând între ei? Aiurita de la două sute cinci. Lui îi povestisem cu altă ocazie (când îmi spusese că nu mai face inventarul camerei, că are încredere) cum am plecat odată c-un prosop dintr-un hotel, crezând că-i al meu. Evident, l-am înapoiat – gata spălat şi călcat – cu scuzele de rigoare. De-atunci mi se pare că mă priveşte suspicios. Dobitocule! N-am furat decât o dată-n viaţă, prin clasa a patra, un mărţişor de la o librărie. Ţineam morţiş să i-l dau mamei şi n-avusesem cui să cer bani. Hm... să nu furi! Dar dacă-ţi doreşti să oferi? Să nu minţi! Să nu râvneşti la femeia altuia! Dar la bărbatul alteia e voie? Am blocat odată un preot când i-am spus că-n cele zece porunci s-a făcut o omisiune intolerabilă. Dar el m-a blocat şi mai tare când mi-a răspuns că unele omisiuni se fac cu bună ştiinţă. Doamne, iartă-ne!

Intrată în cameră, aprind ţigara şi ies jumate pe geam, să nu pierd contactul cu lumea. Zgomotul maşinilor îmi sapă brazde pe creier. Măcar de mi l-ar anihila de tot!
Mă uit în oglindă. Sunt urâtă, cu toate smacurile de pe faţă. Singura cosmeticală care dă rezultate e fericirea. Sub acţiunea ei, oamenii se transformă incredibil. Şi invers. Mă bucur că sunt urâtă. Mă urâţesc şi mai tare, întinzându-mi boielile pe ochi. Aşa! Frumuseţea, inteligenţa, talentul şi toate calităţile omului sunt bune la nimic, câtă vreme nu te ajută să dobândeşti puţinul pe care-l ceri de la viaţă.
Mi-am amintit copilul căruia i-am întins un bănuţ, pentru ca imediat să i-l iau înapoi. Eram studentă, mergeam prin Bucureşti şi un copil al străzii, cu un căţeluş în braţe, mi-a cerut bani. I-am dat. Mai bine nu-i dădeam! Se pare că prima reacţie ne defineşte, aceea pe care-o facem îndemnaţi de suflet. Dar ce te faci cu cretina de minte, care-şi bagă coada? Mi-am adus brusc aminte că erau singurii mei bani şi-mi trebuiau de tramvai. L-am strigat, s-a întors şi i-am cerut banii, scuzându-mă ca o proastă. N-am să-i uit privirea, nici banul acela care m-a atins dureros. Adică ce era dacă făceam blatul? Mă prindea sau nu mă prindea. Sau ce-ar fi fost, dacă mergeam trei staţii pe jos? Aia-i, vezi! Primim cu măsura cu care oferim. Şi mă mai mir când viaţa îmi flutură câte-o chestie pe la nas, doar ca să aibă ce lua înapoi! Măcar de-aş dobândi şi eu seninul acelui copil, care mi-a pus cu resemnare banul în palmă! L-am căutat de-atunci de zeci de ori, să-l umplu de bani. Evident, nu l-am mai găsit. Dar îl visam nopţile şi nu l-am uitat nici acum. Ar fi trebuit să-mi învăţ de atunci lecţia: nici şansa de-a oferi nu-ţi este permisă la nesfârşit.

Încep să mă dezbrac, cu mişcări lente şi gândul aiurea. La jumătate obosesc, mai aprind o ţigară...puţin scrum şi gata cu ciorapii mei cu bandă adezivă. Nu-mi pare rău de ei, chiar dacă mi-i pusesem prima dată. Privesc cu o plăcere diabolică firul cum se duce până jos. Nu mi se pare suficient. Îi destram definitiv şi-i arunc la coş. Totul se destramă.

Mă bag în şedinţă, şterg cu mine pe jos, iau hotărâri eroice pe care le voi uita a doua zi. Toate cuvintele omenirii s-au adunat într-o frază cu tăiş de lamă ascuţită, care-mi face tâmplele să zvâcnească, pe care mi-o repet de o mie de ori, să o-nvăţ pe de rost, să n-o mai uit, ca bază pentru alte hotărâri eroice.

Piuie telefonul. Să nu fii tristă. Nu sunt. Când ţi se prăbuşeşte o lume, cum să fii tristă?