Anterioară oboselii se pendula o nelinişte a firii care trecea prin faţa oglinzii umbrind ochii într-o adâncime violetă, violentă.

Am ieşit, lăsându-mă coplesită de căldura pe care o emana nu doar soarele, ci fiecare fiinţa vie, un miracol ascuns în starea de spirit, în mine, ca o moarte care se relevă atât de vie şi de posibilă! O tristeţe ce te atrage, te cuprinde, nu te poţi împotrivi, nu poţi să nu vrei lupta crâncenă, doar te laşi purtat, învăluit de taine. Şi atunci te rupi de realitate pentru a te cufunda în ea, te smulge într-un vis permanent , dar atât de viu şi de nestăvilit, încât rămâi paralizat în faţa frumuseţii fără seamăn. Eşti liber, da, libertatea prin care respiri , care te respiră pe tine, absorbindu-te, copleşindu-te într-o atât de plăcută moleşeală!

A simţi viaţa cum forfotă în tine, relevă o fericire ascunsă atât de adânc , încât te uimeşte până la paroxism. Nici un suflet nu i-ar putea rezista fără a rupe ceva din el, fără a-i scăpa o lacrimă ştearsă adesea mecanic. Nu, nu este fericirea care se cuibăreşte , care se încreţeşte în jurul ochilor, ci zvâcnirea calmă a extazului, a unui extaz divin uitat de priviri fugare , acela care tulbură suprafaţa unei ape fără astâmpăr, pătrunzând din fiinţă în fiinţă prin fiinţă.