- În casa asta nu creşte nici măcar o floare!

Sunt vorbele care le aud în fiecare anotimp, dar mai ales toamna şi iarna când totul este gri, negru şi rareori alb, în momentele grave de plictiseală când tânjeşti după verdele copacilor, culoarea florilor şi strigătul rândunicilor.

- Este un apartament situat pe nord, mă justific eu. Dar vara e bine, e răcoare...
- Eram sigur că asta vei spune..., totuşi lipseşte soarele, lumina, iar plantele nu pot supravieţui. Până şi papagalul Ciup se isterizase...
- Da, însă nu din acelaşi motiv, apăr eu reputaţia apartamentului din Floreasca. El s-a îmbolnăvit de nervi din pricina tocurilor Ginuţei, de la doi.
- Te rog nu mă enerva!

Aşa se încheie întotdeauna discuţia noastră, urmează apoi o pauză bolnăvicioasă de cel mult o oră, apoi o luăm de la capăt. Femeile seamănă într-un fel cu pisicile: mai întâi zgârie, apoi uită de ce au făcut-o.

Astăzi, pentru că se apropie ziua de naştere a neveste-mii, am decis să rezolv definitiv problema apartamentului situat pe nord. Mă învoiesc de la serviciu, planific totul în cele mai mici detalii cu o firmă de design şi grădinărit, îmi conduc jumătatea la serviciu, apoi revin repede acasă.

La nouă fix intră în apartamentul din Floreasca zece tipi cu fel de fel de utilaje, materiale, se organizează imediat, mobila şi hainele noastre dispar într-o secundă, luând drumul beciului, zugravii sparg cămara dintre camere, sparg şi pereţii despărţitori, dormitorul se uneşte cu sufrageria, baia se uneşte cu bucătăria, apoi toate se unesc între ele formând o adevărată hală încăpătoare şi dizgraţioasă.

Atunci îşi încep lucrul electricienii, zugravii şi la sfârşit, grădinarii. La prânz apare şi creierul operaţiunii, designerul-patron Costel, un fel de Moga al muzicii româneşti dar în materie de construcţii şi amenajări interioare şi imediat se aud reproşuri plus încă vreo sută de ordine suplimentare.

De nicăieri vin plantele, copacii, gardurile vii, două izvoare de munte cu pietre cu tot, doi sori sunt instalaţi în pereţi, la polurile opuse ale apartamentului-hală. Se fac probe, imediat atmosfera se încălzeşte, unul luminează precum o dimineaţă caldă de primăvară, celălalt aduce a zi toridă de vară.

Peste tot sunt întinse folii de plastic, pe ele se revarsă pământul, gardurile de iasomie înconjoară toaleta, asigurând o protecţie evazivă..., trandafirii albi şi parfumaţi se ridică deasupra căzii. Patul din stejar se distinge discret într-un gard de caprifoi, o salcie pletoasă ascunde şifonierul din lemn de cireş, iar biroul meu este plasat între ferigi uriaşe. Peste tot cresc garofiţe, stânjenei, lalele, muşcate, bujori, flori de nu-mă-uita, mărgăritare şi încă vreo douăzeci de plante pe care nu le cunosc.

- Sper că nu sunt carnivore, nu?
- Cine, astea? Mă jigniţi, domnule, mă pune la punct designerul-patron Costel.

Aragazul se odihneşte într-un crâng de liliac, frigiderul îl descopăr într-o scorbură de stejar, iar intrarea în apartament se face printr-un tunel din Mâna Maicii Domnului înflorită şi parfumată. Ce mai, raiul întreg!

În timpul ăsta patru tipi construiesc de zor alei din marmură argintie, iar pictorii amenajează tavanul şi pereţii. Electricienii dau drumul celor doi sori care, printr-un aparat sofisticat, se completează reciproc. Frumuseţea apartamentului-seră este desăvârşită. Iau telecomanda, verific câteva canale – televizorul se distinge discret prin pădurea de brazi şi tuia, în timp ce sonorul vine de undeva dintre tufele de coacăzi crescuţi chiar lângă tăblia patului.

Sunt instalate în grabă câteva mini-aspersoare, izvoarele încep să susure. Chiar atunci intră cineva pe care nu-l mai văzusem, îi şopteşte ceva designerului-patron Costel, apoi dă drumul la două perechi de mierle, patru piţigoi, patru privighetori şi şase vrăbii autohtone.

Gata, totul este exact cum planificasem. Echipa pleacă, designerul-patron Costel îmi goleşte cardul şi buzunarele, în sfârşit rămân singur, în raiul apartamentului din Floreasca. Mă aşez în balansoarul de lângă izvorul dormitorului..., soneria se face auzită, ca un strigăt de prepeliţă speriată, deschid uşa emoţionat... Nu este decât designerul-patron Costel care uitase să-mi livreze goangele. Şi, nici una - nici două, dă drumul la câteva zeci de gărgăriţe, greieri, lăcuste şi nu mai ştiu ce insecte ciudate, fiinţe mărunte fără de care toată munca lui ar fi fost în zadar.

Pleacă salutând tovărăşeşte, iar eu mă întorc în balansoarul meu..., greierii ţârâie, mierlele cântă, vrăbiile ciripesc, iar soneria prepeliţă se aude din nou, disperată.

De data asta e nevastă-mea. Intră, iese, apoi intră din nou. Păşeşte emoţionată pe aleea de marmură, caută baia, bucătăria, dormitorul, o gărgăriţă se aşează pe obrazul ei în timp ce un piţigoi obraznic zboară razant, răscolindu-i părul... În sfârşit vede o bancă în grădina sufrageriei, chiar pe malul celuilalt izvor, se aşează stingheră pe un colţ, îşi pune mâinile la faţă şi plânge.

Cred că de bucurie!