Omul a fiinţat dintotdeauna sub incidenţa naturalului care îl defineşte sui generis.
Însă a făcut asta inerent, fără să-şi accepte lucid limitările. Teoriile construite artificial, metafizica exacerbată, orgoliile, implicarea absolută, nu sunt decât pretexte, ziduri în spatele cărora individul se simte în siguranţă. Nu reuşim să descoperim alternative şi le construim fără să ne gândim la consecinţe. Ne ocultăm viaţa în mod repetat, sperând că vom reuşi să evadăm din realitatea care ne înconjoară şi ne determină.
Din frustrare se naşte întotdeauna alienarea. Atunci când omul nu mai găseşte soluţii, când realitatea nu mai poate fi adaptată nevoilor sale, încearcă să îi adauge dimensiuni. În cazul indivizilor, soluţia aparentă este construirea eurilor. Când nu reuşim să ajungem unde ne-am propus, ne hotărâm brusc să devenim altcineva. De mâine, totul va fi altfel, de mâine ne apucăm de treabă... Şi iată cum prezentul este încă o dată sacrificat, iată cum renunţăm la viaţă pentru iluzie.
Evadarea la care visează oamenii este absurdă. Nu poţi evita viaţa, pentru că aceasta te defineşte în mod absolut. Fiinţa umană înţelege până la urmă asta, nu se poate opune instinctului primar. Şi atunci începe să construiască, să creeze iluzii. Nu ne mulţumim cu imaginea reală şi încercăm să retuşăm. Întreaga noastră existenţă se reduce de multe ori la o permanentă încercare de a ne amăgi. Şi problema nu este că facem asta, ci că refuzăm să acceptăm realitatea. Da, vrem să fim minţiţi, nu este nimic rău în asta. Să nu mai pretindem că suntem perfecţi, să nu mai încercăm să găsim întotdeauna motive.
Universurile paralele şi forţele ascunse care ar trebui să ne dirijeze nu sunt decât mostre de ipocrizie. Da, este mai uşor să presupunem că tot ceea ce facem este controlat de altcineva, este mai uşor să exclamăm “Nu eu!”. Însă astfel nu vom putea fi niciodată fiinţe libere, vom depinde în mod inevitabil de câteva concepte arhetipale. Etica de care oamenii se agaţă contravine liberului arbitru, închistează existenţa pură în concepte sterile. Binele şi răul sunt prin excelenţă pur contextuale, variază de la caz la caz. A întemeia un întreg sistem pe o simplă percepţie subiectivă şi a pretinde ulterior că acel sistem este absolut frizează absurdul.
Oamenii au aspiraţii, vise şi îşi dedică anii înfăptuirii lor. Ei ajung să depindă de speranţele lor, sunt incapabili să îşi făurească altele pe parcurs, sunt incapabili să se mulţumească cu mai puţin. Iată de ce atât de mulţi suferă. Statistic vorbind, este imposibil să învingi mereu. De aceea trebuie să înveţi cum să gestionezi înfrângerile, trebuie să înveţi să te adaptezi, să obţii prin orice mijloace fericirea. Natura găseşte întotdeauna o cale, pentru că natura nu vrea să obţină un rezultat anume. Chiar dacă încerci să ajungi la victoria absolută, te poţi mulţumi cu mai puţin. Asta nu înseamnă că nu continui să cauţi, pur şi simplu schimbi perspectiva. Fericirea nu este atingerea scopului, ci drumul în sine. Dacă înveţi să priveşti, ocaziile se vor ivi mai mult ca sigur.
Omul din păcate nu ştie să aleagă paradoxul. Căutăm întotdeauna soluţia sigură, încercăm să nu ne contrazicem, să rămânem consecvenţi, când de fapt esenţa vieţii este haosul, naturaleţea debordantă. Încearcă să fii pentru câteva clipe sincer cu tine însuţi şi vei vedea că viaţa va căpăta dintr-o dată savoare, vei vedea că îţi poţi schimba stările aproape instantaneu. Sinceritatea existenţială ţine în primul rând de tine. Trebuie să te analizezi şi să înţelegi care sunt mecanismele generatoare, de ce alegi astfel. Procesul nu are nicio implicaţie efectivă, nu trebuie să îţi corectezi greşelile. Filosofia transformată în carte sacră nu are valoare. Este mult mai important să înţelegi şi atât. Atunci când îţi asumi greşelile, atunci când greşeşti fiind conştient de asta, gestul tău denotă naturaleţe. Nu există perfecţiune, de aceea greşeala este normală. Nu trebuie să ne renegăm fiinţa doar pentru că nu putem atinge anumite standarde. Este mult mai uşor să modificăm standardele. Lumea poate exista şi în absenţa noastră, însă percepţia ţine numai de noi. Atâta timp cât înţelegem ceea ce facem, suntem liberi să alegem doar ceea ce ne convine. Închide ochii şi nimic nu se mai întâmplă, iată o mantră care te poate ajuta în multe momente. Nu contează că este o iluzie, contează să înţelegem că este aşa şi să o folosim.
Oamenilor le plac poveştile frumoase. Ne regăsim în basme şi nu este nicio problemă atâta timp cât nu uităm că avem în faţă doar poveşti. Viaţa noastră poate găsi în legende reperele necesare, însă acestea sunt doar ajutoare de moment. Un om care ia medicamente nu este sănătos, însă poate crede asta din toată inima, ştiind că se minte. Să credem dacă vrem în iluzii, însă să acceptăm că ne minţim. Sperăm poate la o altă viaţă, ne închipuim o altă realitate, creăm concepte sofisticate, însă până la urmă existăm, şi trebuie să demonstrăm că suntem capabili să câştigăm. Viaţa este un joc, există anumite reguli. Încercând să le demontăm, nu facem decât să ne ilustrăm superficialitatea. Este foarte uşor să conteşti sistemul atunci când eşti jos, pentru că schimbarea nu îţi poate aduce decât lucruri pozitive. Cel care aşteaptă pe margine speră întotdeauna că regulile jocului se vor schimba, este firesc. Păcat însă că sunt atât de puţini cei care recunosc asta.
Lumea arată aidoma unui teatru mut. Interpretăm roluri fără să acceptăm aplauzele. Ne identificăm cu personajele noastre şi nu acceptăm că sunt simple himere. Asta nu le-ar răpi din frumuseţe. Aurul cel mai scump este frumos chiar dacă ştim că până la urmă se va dizolva şi el în praf. Totul ţine de timp. Poziţiile înalte apar şi dispar, vom rămâne în memoria semenilor atâta timp cât vor mai fi semeni. Aşa că presiunea nu există. Ştiind că totul se va termina, ştiind că finalul este inevitabil, putem să ne jucăm cu şi mai multă plăcere. Indiferent de rezultat, consecinţele finale sunt identice. Acelaşi pământ ne va acoperi pe toţi şi asta e reconfortant. E ca şi cum după concurs toate medaliile sunt retrase. Acceptând asta suntem liberi să luptăm pentru cât mai multe distincţii. Ştiind că până la urmă vei pierde totul, ştiind că orice ai face tot vei muri, înveţi să lupţi. Singurul lucru care contează până la urmă este orgoliul. Da, vom muri, dar ne vom prăbuşi chiar din vârf. Da, vom muri, dar haideţi să murim cu zâmbetul pe buze, haideţi să murim ştiind că am fost fericiţi.
Toate teoriile sofisticate, toate scopurile înalte, pălesc în faţa fericirii simple. Învăţaţi să fiţi voi înşivă fericiţi, în afara teoriilor, fără personalităţi multiple. Jucaţi roluri dacă vreţi să o faceţi însă nu uitaţi cine sunteţi. Premiile le iau actorii, nu personajele, iar actorii au în orice moment posibilitatea de a renunţa. Asta nu înseamnă că trebuie să facem asta neapărat. Important este ca posibilităţile să existe.
Nu vă mai amăgiţi, nu mai încercaţi să vă justificaţi emoţiile. Nu ai nevoie de reuşite pentru a te considera cel mai bun, nu ai nevoie de pretexte pentru a fi fericit. Nu vei evada niciodată şi tocmai astfel devi liber. Nu poţi să-ţi transcezi sistemul şi tocmai de asta îl controlezi. În momentul în care îţi accepţi slăbiciunea şi o urmezi devi mai puternic. Să fugim dacă simţim nevoia să o facem, să luptăm dacă asta ne va face mai fericiţi. Totul este o problemă de percepţie. Să nu ne mai amăgim, să privim în oglindă fără lacrimi. Orice ar fi, e bine... Trăim, deci posibilităţile sunt nelimitate. Evident, noi ne vom rezuma la câteva, dar asta nu mai contează. Să trăim pur şi simplu să ne jucăm cât mai pasional. Există o infinitate de posibilităţi mai interesante decât infinitatea.