- Bună dimineaţa.
Din tot ce cunosc am în suflet o particică din tine. Privesc fiecare stare tăcută, din când în când mă încrunt, inima-mi bate cu prea mare putere, mi-e teamă să nu mă-nroşesc, imposibilă întoarcere la paliditatea obişnuită a chipului meu şi-aş da de gândit minţii căreia n-aş vrea să-i ofer nici un prilej de bănuiala: dacă m-ar întreba mi-e teamă că n-aş putea minţi.
- Bună dimineaţa, câteodată zâmbesc, câteodată nu.
Serioasă o să încerc să fiu în fiecare zi de acum încolo. Când nu zâmbesc: „S-a întâmplat ceva?”, şi-atunci ceva în mine tresărea. Dar atunci nu ştiam de ce. Acum ştiu. Şi pentru că ştiu o să-mi fie greu să rostesc răspunsul, oricare ar fi acela. Mai bine să zâmbesc la fiecare „bună dimineata”. Si-atunci o sa fie bine. Nu ma va da nimic de gol. Sau si mai bine sa nu mai dau prilej de „bună dimineaţa”?
- Ce-ai mai făcut zilele astea?
Ar trebui să spun ca de obicei, vorbă multă ce sunt, cu lux de amănunte ce-am făcut. Dar iar nu voi putea. Nu de acum încolo. O să tac, ridic din umeri: nimic...deosebit...Mă ascultă fără a auzi de fapt ce spuneam, era oricum o întrebare politicoasă, sau doar pusă pentru că era interesant apoi să poata povesti şi el ce făcuse? Poveştile noastre sunt oare asemănătoare, simţim doar nevoia de-a scoate din noi povara gândurilor?
De două săptămâni mă doare capul înfiorător. N-am luat nici un medicament. Am ameţeli, mă mişc haotic, îmi scapă lucrurile din mână...Nici nu pot citi sau mă uita la televizor, lumina mă disperă: închid ochii. Oare antinevralgicul ăsta îsi pierde efectul după 2 ore? Ce diferenţă! L-am luat dimineată, când nici nu puteam să mă ridic din pat de durere şi m-a lăsat un pic cât să mă pot mişca prin casă fără să mă izbesc de pereţi şi uşi şi scaune...Acum gata, iar nu-mi pot mişca capul. Să fie de la ţigări? Poate ar fi cazul să fac un control şi automat un drum până la doctor.
Sânii îmi pun în continuare probleme de genul: „mă place aşa, poate să mă placă?” De ce fizicul este aşa un impediment într-o relatie? Sau e doar un impediment în capul meu? Mie-mi plac aşa mici. Eu le zic că-s catifelaţi. Dar încep să cred că am acest complex şi asta nu-i bine. Oamenii complexaţi nu mai sunt liberi. Constrângerea propriilor gânduri.
- La ce te gândeşti?
La ce să mă gândesc...stau şi fumez, pierd timpul, stau aici pentru că-mi face plăcere, draq ştie de ce, mă uit la perete, la geamul murdar (chiar cred că nu le-a spălat nimeni niciodată!), la împrăştierea voit dezordonată a lucrurilor pe masa asta, la scrumul care zboară din scrumieră, ce să-ţi răspund?
- Mă gândeam la..., evident că la ce-aş putea să fac să nu fie aşa linişte, mă gândeam că poate ieşim şi noi toţi la o bere odată. Fac eu cinste.
Te-apuci să faci ordine pe masă. Ciudat lucru. Zâmbesc. Nu-mi vede nimeni zâmbetul. Ostentativ faci ordine, e nostim, ca şi când brusc trebuie să-ţi ordonezi gândurile, viaţa, şi atunci te limitezi la un birou. De parcă la asta se reduce totul.
- Da, mergem..., dar de ce?
De ce? Ăăă, nu ştiu aşa mi-a venit. Na că trebuie să răspund...şi nu ştiu ce căci n-am un răspuns anume, mă gândeam pur şi simplu să ies cu ei afară...îmi sunt dragi amândoi. Chiar dacă unul are o personalitate atât de puternică şi de câteva ori a spus lucruri pe care nu vroiam să le aud, hm, parcă era conştiinţa mea, şi da, avea dreptate; iar celălalt cu ochi frumoşi ascunşi în spatele unor ochelari, om care vrea şi nu ştie a cere.

Cât de departe sunt conversaţiile acestea acum...şi cât de aproape de realitatea mea de zi cu zi. Să traieşti fiecare moment al dimineţilor aceleaşi întrebări şi răspunsuri ţinând strict de a fi civilizat. Rutină. Ar trebui ceva schimbat. Până şi mimica feţelor este aceiaşi. Atunci însă erau dimineţile mai însorite şi geamurile mai mari. Şi lumina îmi făcea atâta bine, atât de calmă eram. Acum biroul este al şefului meu şi, da, discuţiile sunt aceleaşi, dar geamurile mai mici şi eu atât de nervoasă...
Mă doare capul. Trebuie să merg la doctor. Ce doctor se ocupa de capete? Mi-am mai aprins o ţigară şi probabil că o să vină cineva şi-o să-mi spună că e fum în toată casa. Ar trebui să deschid un geam şi eventual ar fi fost drăguţ să merg la o plimbare, e atât de cald şi frumos afară! Dar n-am chef, mă doare capul prea tare. Ieri am văzut 5 filme. Numai unul mi-a plăcut: „Sweet November”. Poate dacă aş fi pe moarte mi-aş trăi şi eu viaţa din plin, aşa cu ultimile puteri. Şi n-ar mai conta că am sânii mici.
„- Azi noapte trebuia să fiu în visul cuiva...”
S-a schimbat firul discuţiilor, incredibil.
- Ţi-am dat temă...
- ???
- Du-te şi vezi.
„Stătea în livadă. Din când în când, petale mici şi albe îi fluturau rebele prin păr.”

Stătea în livadă. Din când în când, petale mici şi albe îi fluturau rebele prin păr.
Caisul sub care-şi aşezase şezlongul mirosea puternic şi ameţitor; coroana crengilor sale o ameţeau. Zâmbea. Era îndrăgostită. O nouă poveste, secreta, începea. Nu va spune nimănui ce trăia: clipa magică în care a realizat adevărul. Câtă fericire, o împlinire a simţămintelor: iubea.
Stătea în livada albă, fericită. Din când în când imaginea cămăşii descheiate la gât, cu un nasture mai mult neînchisă. Doi nasturi o pot face fericită, ce amănunt curios observat într-o seară...
În noaptea trecută reverie: o luase în braţe şi o privise sincer, parcă pentru prima oară; ea tremura tăcută, frică, nelinişte, dorinţă şi adâncul unor ochi care-i arătau inima. Se trezise temătoare, adormise apoi chinuindu-se să redea aceiaşi atmosferă, să recreeze împlinirea unui vis într-un nou vis.
Inspiră puternic, amintirea o făcuse să nu mai poată respira. Oare poate trăi acea fantomă de plinătate acum, aici? Nu. Ştia. Putea iubi şi poate iubi în liniştea adierii de primavară petale mici şi albe, oprite, ca mana lui în părul ei, petalele rebele de flori de cais.