Botoşani, primul oraş complet integrat în UE, primul euro-oraş al României. Şi cum eu nu am văzut până la vârsta asta astfel de loc europenizat 100%, nevastă-mea nici atât, ne urcăm imediat în Supernova verde jad şi pornim spre Moldova.

La intrare, o parcare cât Pantelimonul şi puţin din Colentina la un loc, cu semne de circulaţie ca pe autostrada Soarelui, ce mai! un palat din metal şi ferestre, ridicat pe trei nivele şi ceva. Acolo, un euro-mecanism îmi spală automat maşina, care, ce-i drept, suferea de praful ne-european al Bucureştiului, ne dezinfectează cauciucurile, iar eu cu nevastă-mea suntem trimişi la duşurile cu gel intim, tratamente obligatorii într-un oraş european precum Botoşani. După vreo oră terminăm procedurile, îmbrăcaţi cum-se-cuvine ne urcăm într-un euro-buz, cumpărăm două euro-bilete şi ajungem în sfârşit în euro-centru.

Peste tot o curăţenie desăvârşită, străzile sunt spălate de două ori pe zi cu Ariel – cinci stele, copacii sunt vopsiţi cu albastru de metilen, frunzele lor sunt şterse de salariaţii Euro-Primăriei, iar gestionarii magazinelor ies din oră în oră şi dau cu euro-flit de levănţică prin faţa euro-alimentarelor.

Cei de la salubrizare folosesc continuu aspiratoare de ultimă generaţie pentru iarbă, iar euro-veterinarii prind cu dispozitive speciale păsărelele şi le agaţă un fel de săculeţ pentru a stoca euro-găinaţul.

- Mi-e foame, o aud scâncind pe nevastă-mea şi imediat simt şi eu revolta stomacului.
- Hai să luăm câte o euro-pizza, propun şi intrăm în primul magazin de specialitate.

Cumpărăm două cutii biodegradabile, confecţionate din beţişoare de orez, şi ieşim în parc, pe o bancă, la umbra unui tei bătrân. Le deschidem şi...

- Nu vă supăraţi, nu aveţi voie să serviţi pizza în parc. Vor cădea desigur firimituri lucru inadmisibil aici, în euro-oraşul Botoşani, ne anunţă un euro-jandarm în cel mai dulce grai euro-moldovenesc.

Ne ridicăm şi mergem pe o stradă lăturalnică, pustie şi plină cu euro-paleţi încărcaţi cu euro-gled. Acolo desfacem cutiile şi...

- Nu vă supăraţi, nu aveţi voie să serviţi pizza pe stradă, ne anunţă un tip cocoţat pe o fereastră de la etajul doi al unui bloc.

Plecăm şi de acolo, cu foamea în suflet şi în simţiri...

- Mai bine mâncam la masă, în Pizzerie, îmi reproşează nevastă-mea.
- Păi, nu tu ai vrut la aer liber? Că înăuntru miroasea a detergent de cinci stele?
- Stai! Mi-a venit o idee! sare deodată jumătatea mea şi mi se apropie de urechea stângă, cu toate că ştie prea bine cât de mult mă deranjează lucrul acesta.

Îmi şopteşte duios cel mai diabolic plan scornit vreodată de mintea ei, iar eu accept necondiţionat. Intrăm amândoi într-o euro-toaletă unde servim nestingheriţi euro-pizzele tradiţionale.

După zece minute ieşim satisfăcuţi, dar imediat un euro-jandarm ne strigă din urmă gâfâind:

- Aţi uitat aceste două cutii în euro-toaletă. Sper că sunt OK, vă rog, verificaţi...

Îi mulţumim şi începem numaidecât o lungă şi obositoare căutare de euro-tomberoane sau măcar de o veche şi demodată cutie de strângere a gunoiului. După ce parcurgem centrul şi cartierele limitrofe, de două ori, o zărim în sfârşit: cutie mare şi vopsită proaspăt în cel mai viu portocaliu, mergem la ea şi...

- Nu puneţi acolo, vă rog. Nu vedeţi cât este de nouă, de frumoasă...

Plecăm ruşinaţi cu bagaj cu tot şi de data asta eu sunt cel care vin cu o idee extraordinară! Ne ducem aşadar la Poştă, comandăm o euro-cutie mare, introducem în ea cele două euro-cutii de pizza şi o expediem acasă, la Bucureşti.

Ce bine că Bucureştiul nu este încă un euro-oraş...